Gabriela Coman Hornoiu
În fiecare seară uit să-mi zăvorăsc uşa sufletului, şi-atunci, dorul, intră cu paşi repezi, dă ocol fiecărei încăperi, îmi răvăşeşte toate scrisorile, înfloreşte toţi copacii, cu uşurinţă, ca şi cum ar desface o sticlă de şampanie, stârneşte o melodie lentă şi-mi citeşte şoptit.
Taci! îi strig, scuturând copacii înfloriţi. Ferestrele zornăie, uşa se izbeşte de perete şi se închide brusc, încuind dorul în sufletul meu.
Şi-adorm cu el în mine.
Tu apari spre dimineaţă, îmi răvăşeşti părul, te apleci asupra mea şi-mi închizi buzele întredeschise c-un cuvânt, ştiind că am să-l port toată ziua pe buze, ca pe o mângâiere.
Îmi priveşti cu poftă umerii şi mi se face frig, agăţ colţul păturii şi mă acopăr.
Răsuflarea ta caldă îmi descântă obrajii, ca un vânt de primăvară pornit pe urmele zăpezii.
Undeva, în depărtare, în alt vis, cocoşii cântă gonind noaptea, mă prind cu unghiile de ea, de parcă aş fi pe buza prăpastiei, suspendată între vis şi realitate, lumina străpunge ferestrele şi-mi deschide ochii bursc, fără milă. Genele tremură.
Dispari. Uşa sufletului se deschide, dorul doarme ghemuit într-un colţ.
L-aş putea trezi cu o lacrimă.
***
pereții fac un pas spre mine,
lumea mea se micșorează,
ferestrele se ridică și se prind de tavan,
lumina cade peste mine
ca o ploaie,
ușa își închide gura pentru totdeauna,
iau cheia și o strecor în buzunar.
***
Mă așez la colțul străzii,
la un cuvânt distanță de florăreasă,
și-mi întind pe trotuar marfa.
Ore. Multe ore!
Pe cele trăite întreg
le pun în primul rând.
Pe cele ciobite, plânse,
cu secunde lipsă,
pe cele nedormite,
le îngrămădesc într-o margine.
Oamenii trec grăbiți pe lângă mine.
Eu le șoptesc: Vând timp!
Florăseasa strigă: Vând flori.
Ei se opresc la chioșul de ziare
și își cumpără iluzii.
foto tumblr.com
De aceeași autoare citește și Rochia asta aș lua-o în lumea cea nouă
