Soarele se apleca către liniște, cucuruzul respira după toropeala zilei, mai mare dragul să dai cu sapa mai departe, de-ar mai fi fost puteri! Era seară și tata decreta eliberator: „Gata! Ajunge pe zua de astăz’. Îî și mâne o zî!” Ce simțeam noi, eu și sora mea?! Un fel de libertate ce intra prin toate fibrele mușchilor, deși eram tăbăcite de atâta dat cu sapa, cât era ziua de lungă!

De mititele, am fost puse degrabă la muncile câmpului și ale gospodăriei. Eram abia intrate în viața de școlar, când am luat câmpul în piept, alături de măicuța noastră. Un câmp plin cu sfeclă de zahăr, lung cât ziua de post și des precum jungla văzută prin cărțile de la școală. Soare lipicios, oxigen cu porția și ape curgând pe noi. Maica, cu o postate bună înaintea noastră, se întorcea să ne audă văicărelile. Și-ntr-o vreme, numa’ o auzim: „Cine dă cu penelu’, știe să dea și cu sapa!”

Zis a fost! Lege a rămas. Lege nescrisă, de vară, dar scrijelită cu foc în inimioara mea.

Mama părea neîndurată, mereu mai aveam un rând, numa’ unu, și-ncă unu, până ne ducea către finalul trebii. Aveam atunci o satisfacție când închina crucea, la capăt de rând, și zicea înțeleaptă: ” Apăi, noi am făcut, Tu-ngrijește-te de el, Doamne!” Mă ungea pe suflet și-i împrumutam satisfacția cu o mândrie genetică a lucrului bine făcut.

Tot ea, meticuloasă și atentă la fiecare mișcare, mă întorcea în jurul firavului cucuruz, abia ieșit din pământ, la sapa de-o dată, să curăț temeinic toate buruienile ce-l nădușeau pe mititel. ” Sorina me’, nu fuji ca Vodă prin holbură! Dă-i viață ghetului cucuruz!”. O contraziceam mereu eu,  dar când priveam în urmă, în adierea slabă de vânt, micile frunzulițe îmi strigau, în mii de feluri, cuvinte de mulțumire.

La sapă, auzit-am cele mai faine istorisiri, unele grozave tare, atât din viața părinților mei, cât și din viața celor care mai veneau la ajutat. Ajutatul ăsta se făcea tot pe ajutat. Azi terminăm la tine, mâine mergem la mine, un fel de troc în care omenia și plăcerea de a trăi în rânduiala lui Dumnezeu, erau brevetate demult. Oamenii lângă care am săpat, au rămas în cămăruța inimii mele și după ce-au fost chemați la o poveste cu bunul Dumnezeu.

Cum tata hotărâse că ajunge, mai tot timpul înduplecat de cuvintele noastre ce se înmulțeau către seară, ne pregăteam de plecare. Până acasă, străbăteam uneori, kilometri întregi. Franți, era deja pus la căruța pe care tata o umplea în pauza de prânz cu iarbă, și la drum. Mă întindeam peste iarba din coșul căruței, și-mi părea leagăn, nu alta! De acolo, cu ochii în cer, pândeam nașterea stelelor. Câmpurile miroseau a Dumnezeu și-a prima zi de viață. Oboseala mușchilor se ducea către inimă și-o înmuia până ce desenam, cu ochi deschiși, printre stele și huruit de căruță, vise cu împlinire exactă. Știam, clar și precis, că mă voi face o mare iubitoare de viață, nici că mai conta forma în care o voi găsi. Știam că acasă va fi mereu natura, mirosul de verde și frumusețea blândă din ochii lui Franți, că toate mămăruțele din luncă erau trimise întru bucuria-mi deplină, că tot, dar absolut tot ce mă înconjura, era Rai. Știam că mama și tata sunt inima din care am primit și eu o parte și că, deși ei le-au împărțit la patru, mai au și acum să ne dea când ale noastre sunt franjuri. Ce har!

Desenând cu ochi deschiși, ajungeam acasă. Serile erau pentru liniștit animale flămânde și dereticat printre treburi care, culmea, și ele așteptau să fie făcute. Oamenii, la țară, au patru mâini. Doar așa reușeau să facă bine în toate părțile. „Hotaru’ să hie lucrat, că te râde lumea! Ș-apoi, îi păcat să șez’ zua-n an’iaza mare”, zicea bunica. Animalele și gospodăria așezată și apoi îți venea și ție rândul. Te aștepta apa revigorantă la fântână, ceva de mâncat și la culcare, repede se face după 5.

Ruga de seară era precum băutul de apă. Nu atingeai așternutul până nu te închinai, mulțumind. Adormeam buștean în concert de broaște, Secașul era aproape, lătrat de câini și-o pace, de-ți tihnea pân’ la Dumnezeu!

Noaptea era o glumă din două fraze. Când mama îmi striga numele, abia apucasem s-o încep pe a doua. Deși mă trezeam prima și foarte repede, comentam mereu că-i prea de dimineață, că nici îngerii nu și-au făcut somnul de frumusețe! Măicuța râdea și-mi zicea că ei, deja au scos o postate până la capătul locului!

Și ziua te lua cu frumușelu’ , deschizând o altă traistă de minuni.

În cazul în care ați uitat cum a fost în Rai, eu doar v-am adus aminte. Mă întorc mereu și opresc timpul. Se lasă greu înduplecat, pentru că astăzi, nu se mai sapă ca altădată, hotarele plâng și trăiesc doar din amintirile cu oameni și vremuri prea demult apuse. În sat, mai cântă broaștele, copilăria mea îmi zâmbește de pe celălalt mal al Secașului, cel cu lunca și mămăruțele, cel plin de fluturi. Eu, îi fac cu mâna, o privesc cu recunoștință și parcă aud ecoul chemării de dimineață, să luăm hotaru’ cu rost și la primenit, închinând întru ajutor. N-am uitat niciodată vorba măicuței și știu că-n fiecare dat cu sapa, s-a născut și un cuvânt minunat. Că am dat viață. Că anii de acasă, cei în care am fost învățată să iubesc, iubită fiind, sunt temelia omului care sunt astăzi.
Citiți și despre G.G.Marquez