„Dorul sălbatic, înflăcărat, nu se stinge nicicând în sufletul unui bărbat”, John Galsworthy („Floarea Întunecată”).

Ea, Ada Cooper, pianistă, căsătorită cu maiorul Arthur Galsworthy, el, John Galsworthy, avocat și scriitor, se iubesc și devin soți abia după zece ani, când Arthur divorțează. Povestea lui John și a Adei, o iubire neîngăduită, constituie punctul de pornire pentru romanul „Proprietarul” (1906), primul succes literar al lui John Galsworthy (n. 14 august 1867 – d. 31 ianuarie 1933, prozator englez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1932), inspirat din conviețuirea și mariajul său nefericit cu Ada Cooper. Pasiunea se desfășoară pe fondul moravurilor severe ale vremii, într-o societate care nu excludea delicatețea și noblețea atitudinilor în familie și societate, dar nici rigiditatea relațiilor, snobismul și prejudecățile. „Proprietarul” este primul roman din trilogia de mare succes, „Forsyte Saga”.
Inspirate din propria biografie, precum și din situația cuplurilor nelegitime și nedreptățite de către societate, sunt și romanele „Floarea întunecată” ( „The Dark Flower”, 1913) și „Tărâmuri libere”, („The Freelands”, 1915), care dau o proiecție subiectivă a spiritului uman într-o viziune estetică romantică, dar și realistă a sentimentalismului secolului trecut, la care noi, la început de mileniu trei, mai putem doar visa.
John Galsworthy ( 14 august 1857 – 31 ianuarie 1933) renunță la avocatură și trăiește retras în minuscula localitate Bury, din West Sussex, unde își scrie opera, lăsând 20 de romane, 27 de piese de teatru, 3 colecții de poezie, povestiri, eseuri.

În 1932 primește Premiul Nobel, „pentru remarcabila sa artă narativă, care își găsește forma cea mai înaltă de expresie în saga familiei Forsyte”, iar despre „Floarea întunecată”, la care noi ne vom opri în cele ce urmează, s-a spus tot atunci, în Discursul de acordare a Premiului, că este „o sonată psihologică interpretată de o mână măiastră, care se bazează pe variațiunile pasiunii și ale cedării vârstelor omului”. (Anders Osterling)

Pasiune și cedare, iubire și durere, lumini și umbre și un roman ce cultivă sensibilitatea și fantezia creatoare, dar și luciditatea și finețea analizei psihologice, romantism și realism într-un roman de dragoste din care răzbate „un parfum dulce, întunecat”, ce se înalță din florile pasiunii. Sculptorul Mark Lannon, personajul din „Floarea întunecată”,  trăiește sub zodia nefericită a iubirilor sale neacceptate de societate. Sunt întruchipări ale idealului său de fericire în „Primăvara”  (unde trăiește la nouăsprezece ani primul fior al iubirii, ca o adorație senină, pentru Anna, o femeie matură), „Vara” (cu iubirea  pentru o doamnă de aceeași vârstă cu el, o autentică dramă romantică), și „Toamna” ( în care tânjește, la 47 de ani, după recuperarea unui timp al tinereții, lăsându-se în mrejele unei tinere de șaptesprezece ani, plină de efuziune). Sunt experiențe dureroase pe care omul, în general, le trăiește pe parcursul vieții, ca lecții pentru sufletul însetat de iubire, dar claustrat în mentalitățile de la început de secol XX și, la drept vorbind, de oricând.

Contraste ale viselor zvârcolite, ale gândurilor nedeslușite împânzesc romantic narațiunea psihologică și au un efect pictural în paginile romanului. Sunt contraste dintre rațiune și dorință, milă și pasiune, trezind dragostea primăverii, cu clipe tainice, pline de căldură și emoție, în avânturile inimii, dincolo de canoanele virtuții, când pasiunea voia să-și trăiască ceasul ei, sau, în „vara” iubirii cu acel ceva „dulce, întunecat, tăinuit” și extazul tinereții, un farmec misterios, la fel de intim și de ademenitor ca parfumul unei flori. Iubirile îi aduc însă doar uimire, teamă, îndoială, dor nestins și în final, amărăciune și durere.
Scriitorul așază povestea într-un tablou tandru al naturii participative, din care răzbat lumini și umbre, din nou ca un izvor ce curge dinlăuntrul sufletului, în afara eului; trăirile intense se armonizează cu natura, care poate fi chiar prevestitoare: vechea biserică întunecată îi părea lui Mark, în semiobscuritatea străzii, o arătare gigantică, însuși misterul… prefigurând  misterul iubirii ce vine fără a anunța vreodată.
Este impresionantă modalitatea de a transmite gândurile, frământările personajelor, este uimitoare și de neuitat arta narativă a scriitorului John Galsworthy, ca un flux și reflux, acolo unde este umbră izbucnește lumina, acolo unde scânteiază lumina, se ridică umbre, bezna cotropește și se lasă întunericul, pentru ca în paragraful următor, autorul să ilumineze tabloul sufletesc al eroilor săi cu noi sclipiri de speranță: „Nori albi și firavi, îngeri luminoși ai râului din apropriere, își lăsau aripile peste pădure”…  Iar când umbre întunecate sunt profilate pe cerul înstelat, „umbra sălciilor și bezna” sunt rău prevestitoare stăpânind adâncul apei cu sonorități ca o „sonată” de o tristețe adâncă, în tonuri de amărăciune, durere nestinsă și o revoltă întunecată. Natura și omul sunt uniți organic ca într-un singur corp al întregului, al unui TOT emoțional, prin corespondențe revelatorii. Ceea ce este în natură este și în sufletul îndrăgostiților, ceea ce simt și gândesc ei se reflectă în natură, de obicei în umbrele copacilor și parfumul delicat al florilor, ca reflexii ale obscurității situațiilor de iubire, dar și ale magiei acesteia, ale farmecului ascuns.

Gândurile lui Mark sunt redate în contururi discrete, cu precizia unui fin observator și analist care pătrunde în psihologia complicată a sufletului celui îndrăgostit. Iar portretul Oliviei este creionat simbolic, în alb și negru, cu „ochii strălucind de iubire”, „ca neagra boltă cerească luminată de stele”. Gândurile lui Mark, dar și ale iubitelor sale din cele trei anotimpuri ale vieții, sunt surprinse de scriitorul omniscient, cu finețea psihologică a unei inteligențe analitice:

    „Când Olivia va veni – dacă va veni – nu vor zăbovi aici în apa asta stătătoare și sumbră, ci vor merge pe malul celălalt, departe, în pădure. Dar clipele se scurgeau și inima lui bătea din ce în ce mai tare. Apoi tresări.  Zări o făptură în alb, cu capul descoperit și cu ceva albastru sau negru pe braț. Ea era! Mersul ăsta nu putea fi decât al ei! Venea foarte repede și băgă de seamă că părul îi atârna ca două aripi de-o parte și de alta a capului, ca și cum fața i-ar fi fost o pasăre albă cu aripi negre îndreptându-se în zbor către dragoste!” (…)
„Porniră plimbarea cu barca pe canal, până pe malul celălalt, într-un ceas plin de tihnă, în lumina serii.
Peste pădure și peste râu se lăsă curând noaptea și începu veșnica tragedie ce se juca în lumea păsărilor de noapte, țipete stridente ale unui animal. Spirite rele cuibărite în umbrele copacilor sau în rădăcinile lor și zgomotele nopții ce păreau a simboliza însăși cruzimea din inima naturii nu conteniră până când moartea  nu puse capăt acestor scene pline de ferocitate. Apoi o privighetoare se porni să cânte cristalin…”

A fost noaptea ultimei treceri cu barca pe apele sumbre ale canalului, cu speranța unui refugiu în lume, o tragică sonată a sufletului învolburat, reverberat;  ca o pasăre de pradă ce-și înfige ghearele în carnea victimei sale, apele întunecate ale canalului răstoarnă barca celor doi și Olivia se îneacă prinsă în rădăcinile ca „niște șerpi uriași”.
Destinul sculptorului Mark își lasă din nou umbrele peste existența sa și intră ușor, ușor în vraja unei noi povești, cu notele cunoscute ale tristeții și interdicției.  Arta narativă a scriitorului John Galsworthy este din nou picturală și în această a treia parte a romanului, „Toamna”. Ca și cum o forță fatală, până acum adormită, s-ar fi deșteptat să facă să răsară din nou aceeași „floare întunecată”, dorința nestăpânită de tinerețe.
În acea seară, ea purta o rochie albă închisă până aproape la gât, și avea prinsă o „garoafă roșie, întunecată”, în panglica ce-i lega părul creț, lăsat pe spate. Noaptea era neagră „ca o catifea cernită atârnând deasupra platanilor”. Umilința, teama, mândria de bărbat a lui Mark și un fel de exaltare dau din nou „un parfum întunecat și dulce” acestei ultime iubiri.
Întunericul existenței și singurătatea unui bărbat care trăiește emoții amestecate, apariția în viața lui a chipului drag de femeie, luminându-i sufletul, umbrele de peste tot, întunecând lumea cu prejudecățile ei, dar și emoțiile trăite la intensități greu de controlat, constituie leit-motivul acestui roman de la un capăt la altul, într-o scriitură romantică, psihologică, în linii ce urcă și coboară notele durerii, cu refrene ale sonatei magice.
În „Floarea întunecată” realitatea se întretaie cu fantezia, cu un timp în aspectul său subiectiv al așteptărilor ce supradimensionează percepțiile. Este o proză despre conștiința de sine și mustrările ei, dorul sălbatic, clocotul interior, toate conducând spre înțelepciunea retragerii clasice, recâștigarea demnității și a respectului de sine.

Citiți și Rudyard Kipling, Curajul nu este absența fricii