Se împlinesc astăzi, 5 februarie 2019, 66 de ani de la moartea ilustrului om politic, Iuliu Maniu. În celula sa de la închisoarea din Sighet, lumina se stinge în data de 5 februarie 1953. Nici până în clipa de față, locul în care se află osemintele sale nu este de găsit. Nu se știe prin ce locuri zac, rămășițele pământești ale „sfinxului de la Bădăcin”. Pe piatra de mormânt de la Bădăcin, aflată în locul unde ar trebui să se găsească osemintele sale, stau gravate câteva cuvinte care ne duc cu gândul la ironia istoriei: „Aici se odihnește omul politic Iuliu Maniu.”, sau mai bine zis „..ar trebui să se odihnească în satul natal de la Bădăcin.”

În anii ’70, Partidul Comunist a dispus a da o circulară în care era vorba despre reînhumarea în satele natele, ale osemintelor lui Iuliu Maniu și ale lui Ion Mihalache. Da! Nu trebuie să uităm că ziua de astăzi în istorie, coincide cu trecerea în neființă a liderului Partidului Țărănist Ion Mihalache, la 5 februarie 1963. La un deceniu după stingerea celui care a fost și un apropiat al „Seniorului” Corneliu Coposu. Sunt două zile din istoria comunismului românesc, două exemple nefaste a ceea ce a însemnat acest regim pentru pământul românesc și îndeosebi, pentru istoria noastră: 5 februarie 1953 și 5 februarie 1963. Aceste două acte pot fi rezumate la episodul în care liderii se sting.

Actul de deces al lui Iuliu Maniu, unde este trecută data de 20 iulie 1957, deci moartea a fost consemnată la aproape 4 ani și jumătate. Iuliu Maniu este trecut ca „fără ocupație”.

Ori în altă ordine de idei, la noaptea demnitarilor, când o mare parte din elita politică românească, este rasă ca printr-o răzătoare în închisorile și temnițele comuniste. Nume ca Ion Nistor, Daniel Ciugureanu și mulți alții au fost șterse din mentalitatea colectivă a vremii, dar acest lucru n-ar trebui să se repete cu fiecare generație în parte. Istoria nu poate cumpăra toate generațiile și mai bine zis, regimurile politice nu pot șterge veritabilele carențe pe care și le-au dus în cârcă. Măcar să-și poarte crucile până pe Golgota, dar nici măcar atât.

N-ar trebui să uităm! Acest îndemn este rațiunea istoriei. Dar nici să răzbunăm, după exemplul lui Mircea Vulcănescu. Putem face în așa fel încât, să nu treacă pe lângă noi, fapte și oameni care merită să fie cărți de vizită pentru a ne recunoaște ca români. Nu doar celelalte popoare, își au oamenii mari ai istoriei, ci și noi îi avem pe ai noștri. Cei drept, întârziați din vina unui regim care a decimat intelectualitatea românească, dar îi avem și asta este tot ce contează. Ar trebui să ne punem întrebarea următoare: Cum ar fi fost dacă nu-i aveam? Ori dacă memoria istoriei le-ar fi șters destinele din tipare?

Citiți și România, de la Unire la țara de astăzi, de același autor.