În urmă cu 150 de ani, în data de 2/14 noiembrie a venit pe Pământ o tânără pe nume Iulia Hasdeu. Spiritul ei nu a vrut să zăbovească printre oameni, încheindu-și repede menirea. Pe când avea 18 ani, 10 luni și 15 zile a plecat la Cer, dar în puținul timp trăit a zămislit darul ce ni se cuvenea – creația sa. Poate nu am fi cunoscut-o vreodată dacă Providența nu i-ar fi permis să-și aleagă părintele în personalitatea lui Bogdan Petriceicu Hasdeu.

Cineva spunea la un moment dat că „Iulia a beneficiat de un „PR” bun de aceea a devenit atât de cunoscută”. Este mult adevăr în această afirmație, „campania de publicitate” inițiată de Hasdeu chiar a dat roade, dar ceea ce nu se cunoaște este că timpul i-a venit în ajutor și a făcut ca tot efortul lui să nu pară în zadar – din nou, mâna Providenței, întrucât în timpul vieții, Iulia a publicat doar patru poezii, apărute în revista „Étoile Roumaine”: „Les contes bleus”, „Larmes d’enfance”, „Dedain” și „Le souhait d’une vilaine”. Imediat după înmormântare, Hasdeu a publicat în revista pe care o coordona – Revista Nouă – în premieră, douăsprezece poeme din opera ei. În ciuda acestui demers, scrierile Iuliei au avut un slab impact la public, motivație suficientă pentru a-l mobiliza pe tatăl îndurerat să creeze alte soluții de a face cunoscut, pe mai multe căi, numele fiicei sale.

Inspirat după modelul scriitorilor Jean-Philippe Baratier (prozator francez, decedat cu 148 de ani înaintea Iuliei, la vârsta de 19 ani neîmpliniți) și Thomas Chatterton (poet englez, decedat cu 118 ani înaintea Iuliei, la vârsta de 18 ani), care au murit în adolescență și au devenit celebri după ce părinții lor le-au publicat creațiile post-mortem, Hasdeu a tipărit și el, în 1889 primul volum intitulat „Muguri de aprilie”, a cărui prefață a fost realizată de contele Angelo de Gubernatis – o cunoștință de-a sa mai veche, pe care o întâlnise cu ani în urmă la o conferință – dar și de însuși Hașdeu care mărturisea: ”Singura noastră consolare terestră este aceea că propriul nostru copil, de-abia plecat, ne-a lăsat o moștenire literară care, prin bogăția și adevărul său a marcat o îndelungă existență. Ca scriitor, ea a trăit o jumătate de secol cel puțin”.

După primul volum, Hașdeu a apelat la toți prietenii din țară și străinătate, trimițându-le câte un exemplar, iar aceștia și-au oferit sprijinul pentru a-i întâmpina solicitările. Istoria nu demonstrează cu exactitate dacă Hasdeu a dirijat întregul demers, imediat după ce a trimis volumele Iuliei tuturor cunoscuților săi sau fiecare a acționat cum a considerat de cuviință, prin empatia avută față de colegul lor aflat în suferință, remarcabilă a fost cooperarea dintre toți acești savanți care a condus spre un rezultat excelent, chiar dacă de moment. Astfel, numele Iuliei a fost menționat în mod elogios în țări ca Suedia, Polonia, Italia, Austria, Franța, Germania cu ocazia unor conferințe sau direct în articole din publicații științifice sau literare. Rolul acestora a fost efemer, dar constituie repere istorice importante pentru oricine se dovedește interesat și pasionat de viața Iuliei Hasdeu.

Anul următor, în 1890, Hasdeu a transcris textele în volumul Chevalerie. Confidences et Canvas. Prefața este din nou redactată de el, dar totodată se continuă cu o scrisoare a lui Emil Boutroux și o notiță de-a lui Louis Leger, ambii profesori de la Sorbona – unde fusese Iulia studentă doi ani, nereușind să-și încheie studiile de licență, întrucât nu i-a mai fost dat. Emil Boutroux îi mulțumește lui Hașdeu printr-o scrisoare pentru volumul primit și subliniază „virtuțiile ieșite din comun ale lirismului poetei între care un loc de frunte este sinceritatea”. Louis Leger menționa că „Iulia Hasdeu a primit toate darurile, de la inteligență, vivacitatea percepției, memoria ieșită din comun, până la perseverența în muncă”. Cel de-al treilea volum intitulat Théâtre, Légendes et Contes probează înalta intelectualitate a fiicei dispărute.

În România acelui timp, a existat un nucleu de scriitori – Theodor Speranția, Alexandru Vlahuță, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Gheorghe Ionnescu-Gion, Nicolae Tincu – care au publicat rând pe rând articole centrate pe personalitatea marcantă a Iuliei, invocându-i genialitatea, precum și meritele deosebite pentru contribuția sa literară. Credibilitatea acestora era însă subminată prin faptul că erau apropiați ai lui Hasdeu și își publicau creațiile chiar în „Revista Nouă”, coordonată de acesta.

Cam așa se poate descrie „campania de PR” regizată de Bogdan Petriceicu Hasdeu. Ceea ce ar fi demn și moral să înțelegem este menirea acestei zbateri de popularizare a operei Iuliei Hasdeu, fără de care nu ar fi știut nimeni că o copilă de nici 19 ani a reușit să îmbogățească literatura cu peste 130 de poezii, nuvele și planurile unor piese de teatru – visul ei era acela de a deveni dramaturg.

Cum timpul așterne praful peste istorie și lasă să se întrevadă doar o parte din adevăr, chiar și acesta acoperit de oameni prin tot felul de răstălmăciri și rescrieri, există povești imaginate despre o multitudine de „Iulii” din care, la 131 de ani de când a plecat în lumea de dincolo, puțin mai răzbate cea autentică. Scriitori, istorici, jurnaliști, bloggerii, dramaturgi, actori, profesori, elevi, oameni simpli pasionați de mister vorbesc, scriu, realizează filme despre Iulia ca și cum ar fi citit-o, i-ar fi studiat viața și ar fi înțeles-o. În realitate, așa cum cu o floare nu se face primăvară, nici cu doar câteva file dintr-o carte citită nu se poate surprinde realitatea ori personalitatea complexă a Iuliei Hasdeu. Din nefericire, efectele au fost mai degrabă adverse, îmbogățind și cultivând mitul, denaturându-i existența, adâncind misterul, mistificând și îndepărtând tot mai mult adevărul.

Spre exemplu, se tot spune că Hasdeu nu știa că Iulia scrie și că i-a descoperit lucrările după înmormântare. Fals! O simplă citire a corespondenței cu tatăl său – o capodoperă moștenită de la regretata Jenica Tabacu – înțelege că acesta era informat de către soția sa, a purtat discuții cu însăși fiica pe acest subiect, mai mult, a fost dorința acesteia din urmă ca numele primului său volum de poezie să se intituleze „Muguri de aprilie”; mai mult, poemele au fost inserate în ordinea aleasă de ea de comun acord cu tatăl său, după întoarcerea definitivă și pentru totdeauna în țară – cel mai probabil, în timpul șederii lor la Agapia. Totodată, numele primului ei volum este menționat de Iulia de câteva ori și în notițele sale, care au constituit ulterior „Jurnalul Fantezist”. Singura dorință pe care și-a exprimat-o încă din timpul vieții și pe care tatăl nu i-a respectat-o niciodată a fost aceea de a o publica sub pseudonimul Camille Armand, motivându-i în corespondență refuzul lui. Și alte mituri referitoare la Iulia Hasdeu pot fi demolate, prin argumente și trimiteri la sursă, dar pentru acestea ar fi nevoie nu de un articol, ci de o carte.

Există critici literari care devin necruțători când vine vorba despre scrierile Iuliei Hasdeu, catalogându-le lipsite de valoare, uitând parcă „amănuntul” de a avea în fața lor munca unui copil de nici 19 ani. Ce-i drept, a fost dezavantajată și de faptul că a scris doar în limba franceză  – există o singură poezie în limba română intitulată „România” – ceea ce îi umbrește dreptul de a avea un colțișor la Muzeul Național al Literaturii Române.

Stilul nostru de a respinge valorile – exemple avem, slavă Domnului! – ar trebui să dea unora de gândit. Tocmai pentru a ne îmbogăți cultura națională, scriitoarea Iulia Hasdeu ar merita tratată cu mai multă demnitate și respect. Ciprian Doicescu spunea ”originalitatea în artă … constă, printre multe alte lucruri, nu atât în ce scrie un artist, adică în ce aduce nou ca idee, ca subiect, ci în altceva: cum înfățișează, cum dezvăluie frumosul în artă.” ori frumusețea versurilor Iuliei este de necontestat, indiferent de traducătorul care s-a încumetat să-i deslușească scrierile. Parcă intuitiv, regăsim gândurile Iuliei în rândurile ce au constituit ulterior Jurnalul său Fantezist: ”Armand Camille simte ce cântă, și de aceea versurile ei vor fi nemuritoare”.

Acum, la 150 de ani de la nașterea sa, s-ar cuveni să-i înțelegem mesajul pe care ni l-a lăsat nouă, celor care o percepem așa cum și-a dorit. Testamentul său spiritual relevă un adevăr încă nedeslușit: dacă a plecat părând că lasă ceva nedus la capăt, atunci trebuie ajutată să fie cunoscută prin „versurile ei nemuritoare”. Așadar, haideți să o citim și să povestim oamenilor cât de frumoase sunt scrierile ei!

(sursa: „Urma pașilor ei – Iulia Hasdeu între viață și nemurire” de Adriana Ungureanu, roman apărut în anul 2019, la Editura EIKON)

Primăvara și toamna

de Iulia Hasdeu

 

Și-n toamnă ca și-n primăvară

E-un farmec unic minunat.

Natura – mamă exemplară –

Le dă smarald sau bronz curat.

 

Căci dacă primăvara, mereu tulburătoare,

Ne-ncântă cu concerte de păsări și cu vise,

Oricât de tristă-i toamna, ea blânda, iubitoare,

Ne liniștește nervii prin tonuri mai închise.

 

A primăverii veselie,

Se răspândește-n valuri vii,

Iar toamna, în monotonie,

Ne dă odihnă, reverii.

 

Și una ca și alta au câte-o nostalgie

Și au parfumuri proprii cu care ne îmbată;

Dar cele-a primăverii sunt ca într-o orgie,

Iar ale toamnei calme, pot chiar să ne străbată.

 

În primăvară-un dor fierbinte

Se simte-n pieptul exaltat

Iar toamna e un crai cuminte,

Spre meditație-nclinat.

 

Deci fiecare este cu-atracția-i firească,

Putere dând și-un farmec de tot deosebit:

Căci primăvara omul dorește să iubească,

Iar toamna simte lipsa mai mult de-a fi iubit.

Citiți și Urma pașilor ei, de aceeași autoare