Despre „Legi nescrise”
Volumul de versuri „Legi nescrise” al Andrei Tischer, apărut la Editura Armanis din Sibiu, se construiește ca o elaborată definire a unui sine ipostaziat multiplu, dar aflat permanent în raportare la Celălalt. Imaginea care se desfășoară înaintea ochilor cititorului este aceea a unui drum de la Ea la El, aflați, de cele mai multe ori, în puncte opuse, situate la capetele a două infinituri. Iubirea mijlocește întâlnirea dintre aceste două universuri și, în egală măsură, în punctul zero al întâlnirii dintre acestea se alcătuiește sau se găsește poezia – pare să spună autoarea -, aici este zona de liniște, de tăcere, locul aflat în afara timpului, spațiul în care ființa se revitalizează, în care se recompune și se analizează.
Aici, la limita dintre cele două lumi, se află o gară, un peron, aici se poate trage aer în piept sau se anulează suferința și se suspendă timpul. Și de bună seamă, aici se făurește poezia. O poezie a viscerelor, a trăirilor intense și minuțios analizate, o poezie construită cu foame, sete, rană, oase, sânge ca expresie a sincerității sau a suferinței înțelese ca necesitate a creației: în inima mea nu mai e loc de sânge sau ei nu știau că mi se terminase tot sângele. (Ohara Donovetsky)
Iubirea ca o bucată de gheață
Poem în cheia la minor (despre iubire și alți demoni), scris la repezeală, pe un colț de calotă glaciară,
la ceas de seară, ca să rimeze
în cazul în care vrem să troneze
undeva între noi
între coaste rupte la doi
să nu se știe
să nu se spuie
Nu, dragul meu, iubirea nu e această bucată de gheață
pe care mi-ai strecurat-o în sân
cu gândul că poate (a se citi cu siguranță)
raza ta de m-atinge
din ochi s-a prelinge
uitatul
Nu, dragul meu, iubirea nu-i șarpele acesta
pe care-l port cu mine în fiecare zi la amiază
cu gândul că poate (a se citi cu ezitare)
chiar pielea lui albastră mai fantazează
și mai cu seamă blazonul ornează
ci mai degrabă
ea hibernează
Iubirea, da, ea hibernează
(din toți știi tu cel mai bine)
doar tu vezi la poli urși transcendentali
filozofând abulic
asupra timpului și asupra condiției umane
tema noastră cea de toate zilele
dă-ne-o, nouă, Doamne,
(o scurtă pauză descriptivă pentru cei care mă cred îndrăgostită)
Da, dragii mei, pe undeva aveți și voi dreptate
dar vedeți voi
poți fi îndrăgostit(ă) de cel-ce-nu-se-vede,
cel-ce-nu-este
cel ce ți-a sărutat picioarele
cel ce te-a îmbrățișat cu te-iubescul lui
până ți-au troznit oasele
nimic mai firesc decât iubirea asta de nimic
de totdeauna
de pretutindeni și de nicăieri
nimic mai domestic decât animalul acesta
pe care-l hrănim zilnic cu rația noastră de carne
eu nu condamn pe nimeni
când toată lumea spune cele două cuvinte
la coadă la pâine la Billa
sau la Carrefour
trăgând însetat din țigară
sau poate îngrijorat de zgomotul ciudat
făcut de o banală planetară
ci eu nu sunt nimic din toate acestea
nici măcar oglinda mea nu sunt
a voastră nici atât
singurul ton mai potrivit
îl împrumut din când în când
de la obiecte pierdute
banalul la minor
cu care
din când în când
total dezinteresat și, desigur, abulic
lansez la apă câte-o perdea de fum
