„Gândește-te la mine ca la o stea desprinsă din tine și dusă în întunericul fără fund!” – Lorelei (1935)

Ionel Teodoreanu (n. 6 ianuarie1897, Iași  – d. 3 februarie1954, București), a fost unul dintre cei mai sensibili scriitori ai secolului trecut, fapt care l-a consacrat drept un cântăreț al copilăriei și al adolescenței, dar mai ales al iubirii, pe care a exaltat-o în majoritatea creațiilor sale. Întrebat ce prozatori din generația ivită după cel dintâi război mondial i-au reținut atenția, Liviu Rebreanu îi menționa, printre primii, pe Ionel Teodoreanu: „căruia îi transmit salutul și mulțumirea mea pentru toate paginile pe care le-a scris și pe care le-am citit cu atât mai mare plăcere cu cât eu nu le-aș fi putut scrie niciodată”

  • sursă foto: elefant.ro

„Îl urăsc pe Dumnezeu atât de tare c-aş vrea să prefac crucile tuturor bisericilor lumii în trăsnete şi să le trimit pe toate în fruntea lui inexistentă. Vezi tu oroarea suferinţei mele? Urăsc pe Dumnezeu: vid. Te iubesc pe tine: vid.” – Fata din Zlataust (1931)

„Poate că uneori sufletul exaltat şi limpede al copiilor pătrunde atât de departe în vremea neîncepută, încât viitorul rămâne în urmă şi le apare vag ca declinul unei amintiri.” – Golia (1933)

„Dragostea pătrunde numai în sufletele care au o mişcare centripetă, numai atunci sufletul o absoarbe, dimpreună cu sufletul celui iubit.” – La Medeleni (1925-1927)

„Ani şi morminte dorm între întrebare şi răspuns.” – În casa bunicilor (1938)

„În faţa gării, în loc de trăsuri, un vid ieşean; era sâmbătă. Oraşul întreg de altfel, cu luminile şi clădirile lui, la acea oră vânătă de toamnă, părea un loc viran acoperit, în loc de coji, galoşi şi tinichele, cu stele şi case lepădate la gunoi.” – Bal mascat (1929)

„Era un tumult în ea, care-i lega sufletul dragostei de sufletul copilăriei din noaptea Crăciunului. Aceeaşi atingere de taină, aceeaşi depăşire a obişnuitului sufletesc, acelaşi contur de mirări, ş-acelasi monolog care simplifică sufletul, dându-i o intensitate de clopot care sună, amplificându-se prin unda muzicală. ” – Tudor Ceaur Alcaz (1940-1943)

„Umbre ai şi tu cititorule, călătorule spre moarte, frate al trecerii mele.” – Masa umbrelor (1946)

  •  

„Venea de undeva, mortuar, parfumul crinilor, dând întunericului o solemnitate de catafalc astral.” – Secretul Anei Florentin (1937)

„Iubirea nu e o stare de luciditate, ci tocmai o renunţare la luciditate, un interimat al inimii.” – Crăciunul de la Silvestri (1934)

„Piersicul înflorit – îl vezi şi-nchizi ochii fiindcă ai avut, cu o bătaie de inimă, icoana întâii sărutări: buzele roşii care-au zâmbit, obrajii copilăreşti care s-au înroşit. E trist un piersic înflorit, fiindcă alături de el, oricât ai fi de tânăr, eşti bătrân.” – La Medeleni

„Toate bătăile inimii adolescente erau în caierul din mâna ei. Madrigalul, lirismul, revolta, gluma, autopersiflarea. Senzaţia uniformei liceale era atât de prezentă încât ea nu s-ar fi mirat dacă ar fi găsit pe degetele ei pete de cerneală, umede încă. Căci parfumul de toporaşi al adolescentei are şi gust de creion mestecat între dinţi, şi miros de cerneală.” – Tudor Ceaur Alcaz

„Rămas bun. Mă numesc Lorelei. Legenda spune că am ucis. Anii mei tineri au sunat a cântec, dar am trecut pe lânga ei cu dragostea de mână şi am rămas cu mâna întinsă ca a regelui Lear. Mi-e sufletul ca tufişul Păiurului pe coasta Mării Negre: numai ghimpi curbi care-au încununat odată fruntea lui Hristos. A trecut o ploaie de primavară şi s-a ţesut în zare brâul frânt de mătase al curcubeului; cu el îmi incing mijlocul şi mă duc .” – Lorelei


Citește și Emil Botta – poet al „viziunilor crepusculare”