Ion Barbu, clasicul

Iată o întrebare care îl pune în dilemă pe cititor pentru că poetul a determinat un alt mod de discutare a poeziei. Critica l-a receptat diferit, de la poetul obscur până la campion al modernismului, el a trecut prin toate fazele criticii literare până și-a fixat locul în literatura română. Adică obscur, parnasian, ermetic, simbolist, balcanic, pitoresc etc.

Născut în Câmpulung-Muscel (19 martie 1895) din părinți, tatăl, Constantin Barbilian, magistrat, și mama, Smaranda, din familia Șoiculescu, poetul Ion Barbu a avut o traiectorie aparte. „Numele de Ion Barbu nu este un pseudonim întâmplător. Așa l-a chemat pe bunicul meu, maistru zidar și mahalagiu bucureștean din „Omul de piatră”. Lui îi datoresc atmosfera balcanică din ultimele mele poezii. I-am luat numele, deci eram dator să las ca glasul lui să fie auzit” ( ”Scrisori”-Ion Barbu). Și s-a ținut de cuvânt. Școlit la Câmpulung, la Daminești-Roman, Stâlpeni, Pitești, la București la liceul ”Sfântul Sava”, unde talentul pentru matematici este remarcat de colegi ca Tudor Vianu și Alexandru Rosetti, cât și de profesori. În clasa a-VI-a este declarat primul la un concurs al „Gazetei matematice”, dar mediocru la celelalte materii.

Tot în această perioadă este atras și de literatură. Iubește pe Eminescu, este sedus de simboliștii francezi și de Edgar Poe cu „Povestirile lui grotești…” Urmează cursurile Secției de Matematică de la Facultatea de Științe din București, cu profesori ca Țițeică, Lalescu și Pompei, dar nu neglijază nici literatura. Publică prima poezie, „Ființa”, în „Literatorul” lui Macedonski, după care îi înmânează lui Lovinescu un caiet de versuri sub pseudonimul Popescu. „Abia începui să descifrez câteva versuri, când nervos, luându-și scaunul de la locul său, tânărul și-l împlântă cu energie lângă fotoliul meu…Vorbea cu glas profund, cavernos, cu gesticulații și izbucniri, fără să pot distinge amestecul de sinceritate, de poză, de retorică studiată sau de simplă improvizație” (Lovinescu-Memorii…). Îi apar în paginile „Sburătorului” în 1919 și 1920 primele poezii parnasiene cum ar fi „Lava”, „Munții”, „Copacul” etc.

După licență pleacă în Germania, la Gotingen, pentru teza de doctorat, rămânând până în 1924, ducând o viață de boem, dominând preocupările lui literare, trimițându-le la „Viața românească”, precul „După melci”, „Selim și Nastratin Hogea la Isarlâk”

Între 1925 și 1929 este profesor suplinitor, iar din 1926 asistentul lui Țițeică la catedra de geometrie analitică. Această perioadă este cea mai fructuoasă și în poezie. Publică în „Revista română” „Riga Cripto și Lapona Enigel”. În 1926 îi apare în volum „Oul dogmatic” și publică alte poezii.

„Fizionomie personală de om al soarelui de calcaluri, înaintare de kurd descălecat. Un nu știu ce nomad în pupilele boabe de strugur veșted. Liniile feței anguloase, ochii vegetali, sporiți într-o tensiune dincolo de conturul lucrurilor, ochi exangui, cufundați în vis, ai omului ce doarme cu pleoapele întrdeschise” (G. Călinescu- ”Istoria literaturii române…”), Ion Barbu rămâne în istoria literaturii române ca un poet disputat și astăzi. Până când și Blaga și Arghezi sunt rezervați față de poezia lui. Poezia lui și-a creat greu o cale de înțelegere din partea cititorului, dar și a criticului. De formație matematician cu spiritul său „grec”, el va continua „ să propun existențe substanțial indefinite: ocoliri temătoare în jurul câtorva cupole-restrânse perfecțiunii poliedrale” (I.Barbu-”Pagini de proză”). Perfecțiunile poliedrale cuprinse în metaforă sunt cele cinci „existențe perfecte”.(tetraedul, cubul, octaedrul, icosaedrul și dodecaedrul) singurele cu formă regulată, cunoscute sub numele „figurile lui Platon”.

Lăsând la oparte teoriile lui despre poezie să vedem cum l-a receptat critica românească.

Lovinescu înregistrează aspectul parnasian al poeziilor barbiene, deși poetul se delimitează de parnasianism cât și de simbolism. „Poezia d-lui I. Barbu este antimuzicală: prin fond ea e de esență intelectuală, prin formă, e parnasiană, adică plastică”-zice criticul. Și continuă: „D. Ion Barbu și-a fixat locul în tânăra noastră literatură mai ales printr-un vers impecabil de natură pur plastică. Nimic fluid și solubil, nimic muzical, ci totul aspru, dur; poezie de blocuri granitice înfipte solid într-o construcție ciclopică; poezie fără mister,cu largi acorduri împietrite…Și simboliștii l-au folosit uneori ca pe un focar de sugestiune; simbolul nu trebuia însă privit ca un element caracteristic al simbolismului. În urma procesului natural de intelectualizare și de științism al epocii noastre s-ar putea întâmpla ca,sărăcit în izvoarele sale, lirismul să invadeze în domeniile speculației intelectuale, aducând motive noi de inspirație (Lovinescu-”Critice..”)”

Ulterior, Lovinescu va reveni asupra reflexelor parnasiene în poezia lui din prima perioadă de creație: „Prima fază a activității lui Ion Barbu e reprezentată prin ciclul versurilor publicate în „Sburătorul”, versuri de formă parnasiană, de factură largă, cu strofe cu arcuri puternice de granit, cu un vocabular dur, nou însă, cu ton grav de gong masiv, într-un cuvânt, o muzică împietrită, a cărei notă distinctă a fost îndată înregistrată. Materialul întrebuințat era mai mult comic: lava, munții, copacii, banchizele, bazaltul, granitul, silexul; dar sub această carapace de crustaceu se zbătea totuși, un suflet frenetic. Dacă în versurile parnasiene se simțea influența lui Heredia și Leconte de Lisle… de incontestabilă noutate verbală, în conținut diferențierea ei se arată totală. Poezia lui Barbu nu era nici pur formală ca cea a lui Heredia, nici îmbibată de recele pesimism al poeziei lui Leconte de Lisle, sub forma ei, geologică aproape, se frământă un suflet înflăcărat, lavă incandescentă, care prin nostalgia sferelor senine își aruncă prin spații tentacolele lichide…(E. Lovinescu –”Critice…”)

Tot el remarcă dualitatea dinamic-static, temă reluată și de Vianu: „Asemenea zeului Ianus, el are două fețe. O dualitate fundamentală o străbate, asemenea oricărui poet obsedat de absolut.”

Tudor Vianu, într-o completă imagine asupra poeziei barbiene, studiază problema naturii parnasiene atât din punct de vedere al conținutului, cât și al aspectelor formale, arătând că din dinamismul îngemănat cu obiectivitatea percepției poetice rezultă o poezie aparte, de o mare originalitate: „Trăsăturile capitale ale poeziei parnasiene ne apare numai parțial în prima producție a lui Ion Barbu. Unele din ele lipsesc. Altele le iau locul, indicând legături cu modele poetice deosebite. Întrebuințarea formei fixe a sonetului se produce în întreaga operă a lui Barbu numai în acest moment…. Poeziile din „Sburătorul” au o preciziune și o energie a conturului care fac din ele niște obiecte spațiale”(T. Vianu-Ion Barbu). Diferențele se conturează încă de la viziunea asupra antichității: „…pe când Leconte de Lisle și Heredia cultivă mai cu seamă Grecia mitologică, Ion Barbu evocă Grecia misterelor eleusiene și a culturilor orgiastice ale lui Dionysos”. Versurile de o conciziune și o eleganță clasică au mai întâi un remarcabil simț plastic: „Întocmai ca acele soluții care cristalizează în întregime când le amestecăm cu o singură picătură dintr-o licoare străină, tot astfel în poeziile de care ne ocupăm nimic nu rămâne nedeterminat și fluent, totul cristalizează și capătă formă. Totul este apoi văzut: desfacerea bolții albastre peste întinderea lavei în fuziune a pământului primitiv, spasmul încremenit al munților, crengile crispate către licoarea opalină a cerului, imensitățile verzi și stătătoare ale oceanului nordic, fabulosul ofiral banchizelor etc. Iată atâtea viziuni, desigur, fantastice. Dar care implică o funcție intensivă a ochiului”.(T.Vianu-Ion Barbu)

Este interesant că singurele descrieri de natură, de sine stătătoare, apar numai aici. Mai mult, în „Peisaj retrospectiv” cuprinde elemente de pastel și elegie, unice în poezia lui. Descrierile din celelalte poezii capătă întotdeauna, după cum observă Vianu, un sens de suprapunere: „Descrierile lui Barbu nu se desăvârșesc niciodată în plan. Ele au totdeauna adâncimea unei semnificații morale. De aceea, din poemele ciclului pe care-l analizăm acum, unele, cum este de pildă „Arca”, păstrează deopotrivă termenul concret și pe cel moral al unei comparații; în timp ce altele, cum este „Copacul”, „Lava”, sau „Râul”, păstrând numai termenul concret al unei comparații implicite și amputând pe cel moral, devin de fapt niște alegorii( T.Vianu- Ion Barbu…)

Prin analiza elementelor formale, sensul original al poeziei barbiene se detașează evident: „Obiectivitatea parnasiană aducea o respingere a orcărei porniri de intervenție subiectivă a poetului…Barbu este mai retoric. Unele din procedeeleretoricei clasice sunt folosite cu evidență în poemele acestui ciclu. Așa de pildă prosopopeea, din speța pein care unei abstracțiuni i se atribuie o vorbire ca în „Ființa” care plocamă:„Nu sunt decât o frază în marea simfonie”. Alteori intoducerea ex abrupto: „Ai biruit. O dungă-n miezul zilei- Și-o mare de cenușă-n asfințit”. Alteori, în fine, invocația „Castelul tău de gheață l-am cunoscut, Gândire” Parnasienii nu se exprimă așa niciodată.” (T. Vianu-op,cit…)

„După melci”- arată tudor Vianu- se situează pe aceeași linie cu „Miorița”,cu ”Lunca de la Mircești” a lui Alecsandri, „Călin”, al lui Eminescu și „Nunta Zamfirei” a lui Coșbuc. În toate deopotrivă aceeași apropiere și familiaritate cu natura… Stilizarea naturii se face la aceștia în sens idilic și sărbătoresc. Barbu relevă însă în natură componenta ei grotească și înspăimântătoare….(T. Vianu-Ion Barbu)”

În „După melci”, Ion Barbu descoperă poezia magicului, a ritualului, în ipostazele ei cele mai umile și naive: descântecul infantil- dar și în acest caz înzestrate cu o semnificație cosmică-zice Matei Călinescu- Astfel încât n-am greși dacă am afirma că „După melci” este poemul unei aventuri a cunoașterii, cu adânci rezonanțe ontologice…(Matei Călinescu- Însemnări…)

„Domnișoara Hus” se naște din universul magic al creației populare. Nucleul poemului, descântecul, rămas aproape intact în cele trei versuri pe care le cunoaștem, ne îndreptățește să-l includem într-o categorie aparte. Matei Călinescu crede că e o continuare a inițiativei din „După melci”: „Universul magic al copilăriei se află aici înlocuit cu universul magic al nebuniei, care se înfățișează și ea,-la început,- sub aparențe pitorești, pline de haz și de culoare, investite cu un farmec exterior, dar deosebit de penetrant( Matei Călinescu- Însemnări…)

„Domnișoara Hus” e o amintire a unui veac trecut, justificând până la un punct încadrarea în lumea balcanică: aspectul de vrăjitoare ascunde chefuri nebune, amintindu-ne de Pena Corcodușa din „Craii…” lui Matei Caragiale. Poemul în prima variantă pune accent pe descriere și pe pitoresc, cât și pe magia practică medievală cultă- țeasta-, simboluri ca racul, leul, alături de altele din varianta finală, ca scorpia, câinele și săgetătorul. Remarcabil este în toate variantele poemului spiritul de simpatie al poetului pentru nefericita nebună. În ciclul„Domnișoara Hus” poezia de cunoaștere încetează dar rămâne ceremonialul magic în zugrăvirea unei nebune care vrea să-și aducă iubitul pe băț descântând stelele cu mosorul. Poetul intră în folclor, în folclorul suprarealist din care s-au scos noțiunile în circulație, păstrându-se numai modurile. Conjurația duhurilor infernale este tot ce s-a scris mai tulburător în literatura română:

………………….”

Derivat din folclorul balcanic, ciclul „Isarlâk” încearcă reconstituirea unor timpuri istorice, „ dreapta, justițiara turcime”(I.Barbu-Pagini de proză). Aici balcanismul devine cu timpul un izvor pitoresc. „Obiectul poeziei este deci nu fața concretă a lumii balcanice ci schema ei ideală adică „o simplă ipoteză morală” de unde lipsa de istoricitate și de concurență geografică, Isarlâcukul fiind realizarea atemporală, aproape fabuloasă a unei Turcii stătătoare, existând în afara disputatei Turcii osmanlii, o formă etnică, închisă, nemișcată:

”…………………………

……………………” (G. Călinescu-Istoria…)

Deși în conflict cu Tudor Arghezi, merge pe linia „Fătălăului”, continuând tradiția lui Anton Pann, a poeziei muntenești balcanice și bufone, înrudită cu Mateiu Caragiale. Imaginea lui Nastratin Hogea, văzut ca un argonaut murdar pe un biet caiac putred, în mijlocul unui Orient mirific, ne pare o poveste ruptă din „O mie și una de nopți”. Cetatea turcească e văzută în partitură dublă:

„Dată-n alb, ca o raia,

Într-o zi cu var și ciumă,

Cuib de piatră și legumă” ,după cum remarcă și Adrian Marino, evidențiind cu o mare putere de pătrundere, în mod analog, caracterul dublu, împărțit între abstract și concret al poeziei barbiene.

Cu „Uvedenrode” poetul se plasează într-un „joc secund”, depășind realitatea și concurând cu ea. Suntem aici într-o lume aparte cu nume cu sonuri stranii, unele cu etimologie ascunsă (Crypto-cryptos, ascuns, tăinuit), altele căutate (Enigel- nume tătărăsc al râului Ingul), altele de invenție proprie (Uvedenrode). Întânlim aici o natură translucidă, sticloasă, „în care albul este aici culoarea dominantă” (Adrian Marino- Retrospectivă…), o natură rece, în care afecțiunile poetului merg spre regnul animal: molusce, meduze, gasteropode, melci, vietăți translucide. „Riga Cripto și Lapona Enigel” ia forma baladei medievale, un fel de menestrel al regelui-ciupercă, la spartul nunții. Este un fel de „ Luceafăr” întors pe dos, cu rolurile inversate. Și aici ca și la Eminescu drama derivă din incompatibilitatea dintre două lumi: Riga Crypto, cel cu „inima ascunsă” care este regele umbrelor și al întunericului și Lapona Enigel, locuitoare a sudului, a luminii, a căldurii. Riga Cripto se teme de soare în timp ce Enigel e legată de „roata soarelui”.

Aspirația apolinică a lui Cripto spre soare va fi fatală regelui plăpând, înnebunind și rătăcind pe drumuri „ Cu altă față mai crăiasă/ cu Laurul- Balaurul,/Să toarne-n lume aurul/Să-l toace, gol la drum să iasă/Cu măsălarița-mireasă,/Să-i ție de împărăteasă.

Cu „Ritmuri pentru nunțile necesare” intrăm în ciclul ermetic, spiritul uman trecând prin trei cercuri de cunoaștere în sens platonician: mai întâi roata Venerei, a inimii, apoi roata lui Mercur, a capului, și roata Soarelui, cercul cunoașterii depline, în care omul e ridicat la scară cosmică. Lovinescu arată că „ sub influența noilor curente ale literaturii franceze și, mai ales, a suprarealismului lui Breton, d-l ion Barbu a ancorat la formula unei poezii ermetice, de viziuni interioare, de prelungire a visului în realitate, a unei poezii onirice…”

Chiar Barbu ne spune că „Uvedenrode” sugerează la început un Olimp translucid și germanic, apoi o evadare în vis, totul tratat rapsodic, conform canoanelor poetice ce mi le-am trasat, cu acea sonoritate imanentă…”Remarcăm aici gândirea plastică a abstracțiunilor din poem care atinge limpezimea de cristal.

Cu „Oul dogmatic” intrăm în gândirea simbolistă, unde se cântă creația, oul având- zice Nicolae Manolescu- înțelesul dat de vechii egipteni de început al creației universului. Legenda ni-l înfățișază pe Orfeu, care a răspândit în Grecia mitul egiptean al oului, ferindu-se să-l consume. Aici întâlnim cei doi factori: cel feminin –albușul, dormind pasiv în liniștea increatului și factorul masculin, bănuțul auriu, „ceasornicul fără minutar” al vieții. „Nevinovatul ou” e simbolul vieții dar și al morții , „palat de nuntă și cavou”. Tehnica din „Joc secund” derivă din experiența lui Mallarme prin încifrarea expresiei, dar la Barbu este mai mult de origine sintactică.

Despre poezia barbiană s-a vorbit mult, dar a fost înțeleasă de puțini cititori, lui i s-a pus o etichetă și nu l-a mai scos nimeni din ea ca poet „încifrat”, greu de digerat. Lectura operei lui relevă însă lumi și înțelesuri nebănuite. Criticii au relevat o parte a frumuseții acestei poezii și i-au scos în evidență acele laturi „încifrate” care să- l apropie pe cititor de fascinația operei. Mulți poeți i-au împrumutat unele tehnici și i-au urmat calea. „În poezia mea, ceeace ar putea trece drept modernism, nu este decât o înnodare cu cel mai îndepărtat trecut al poeziei: oda pindarică”-zice Barbu.

Poet al esențelor și al echilibrului, Ion Barbu rămâne structural, un clasic. ”Toate preferințele mele merg către formularea clară și melodioasă, către construcția solidă a clasicilor!”