Invidie.
Dacă nenorocitul posedat de invidie ar înțelege că decalajul dintre el și persoana în pielea căruia jinduiește cu pizmă să fie este provocat tocmai de invidie, că exact ea îl sabotează și îl împiedică să fie acel om, dacă ar realiza că îl atrage înspre acela tocmai faptul că nu suferă de aceeași meteahnă, cine știe? cercul vicios s-ar destrăma poate. Bolnavul de plămâni trăiește cu impresia că dacă ar avea plămânii teferi ar fi cel mai fericit. Suferindul de ficat vrea să fie în postura nesuferindului de ficat, nu a nesuferindului de inimă. În mod analog, principala aspirație a invidiosului este să scape de invidie și îl vizează exact pe cel lipsit de ea. Nu e obsedat de bogătașul antreprenor, dacă acela pare neîmplinit, și nici de vreun pop star dacă pare măcinat de nevroză sau de vreun mare învățat dacă se vede că nu e în apele lui, ci de acela care are exact ce îi lipsește lui, adică mulțumirea de sine…
Nu întâmplător am ales invidia ca exemplu de patologie morală. Toate celelalte rele, în anumite condiții, sunt justificate. Poți fi legitim agresiv dacă ești atacat și în pericol. Să minți ca să salvezi o viață de acțiunile unei puteri malefice e chiar indicat. Să furi când îți moare copilul de foame e scuzabil. Orgoliul poate fi și el o strategie de apărare, una greșită, dar care nu face rău decât celui care o practică.
Lipsa de respect necondiționat față de autorități sau vârstnici e de multe ori justificată. Invidia însă e mizerabilă și ticăloasă în orice condiții și – o arată marea literatură a lumii – e cea mai distructivă armă psihică. Toți tiranii, toți torționarii, toți perverșii, toți obsedații de putere au fost mânați de invidie. Invidia e doar distructivă, ea nu apără nimic, nu protejează, nu e niciodată legitimă.
Invidia urmărește distrugerea celui vizat, nu apărarea sau propășirea personală sau bunăstarea egoistă. Invidiosul nu caută să imite sau să întruchipeze modelul la care râvnește, cum o face fanul, nici nu admiră cum o face prietenul, nici nu e fascinat cum e îndrăgostitul, nici măcar nu îl urăște pe cel pe care îl are în vedere ca un apropiat frustrat. Invidiosul vrea doar să ”moară și capra vecinului”, el nu își dă nici o șansă să se bucure de liniștea sau împlinirea celui pe care vrea să îl pună la pământ, invidiosul se consideră un damnat și o victimă a soartei, un nenorocos și nu se poate liniști decât dacă i se retrage ”norocul” celui care îl are. Psihologia sa este una care atrage în sine pagubă.
Invidiosul este cel din parabola biblică a sărăntocului căruia i se va lua și puținul pe care îl are.
Explicația e simplă: boala invidiosului e neputința de a simți plăcere, de a valoriza resursele proprii de mulțumire, de a resimți recunoștință, împlinire, este o încremenire emoțională într-un sentiment al pierderii.
Invidia e contrariul admirației și neputință de a te bucura de binele altuia. Iar ideologiile egalitariste tocmai din ea își trag energia.
Nu, nu meriți acea mulțumire de sine (căci ea este obiectul pizmei) dacă în sinea ta ești un tiran, un violator – măcar emoțional, un încrezut, un fanfaron, un ipocrit, un invidios.
De aceea etica virtuții a lui Aristotel e cea mai viabilă.
Omul mulțumit de sine, fericit adică, nu se coace într-un climat de depravare interioară, de meschinărie, viciu, delăsare, condescendență.
Nu ai cum să fii fericit dacă nu ești bun și nu ai cum să fii frumos dacă nu ești bun.
Nu ai cum să faci binele sau să te simți bine sau să înțelegi bine lucrurile dacă nu ești bun.
Toate școlile de gândire de tip aristotelic au pus în legătură adevărul, cunoașterea, binele și frumosul.
Că mintea conștientă e o ecluză care mai filtrează murdăria și produce spontan ipocrizie e un fapt elementar.
Omul se poate crede bun pentru că așa se concepe, dar aceasta e doar o interfață sub care se ascund tone de delăsare, frustrare și pizmă. Stările de spirit sunt mai consistente decât intențiile pacifiste și purificatoare. Intențiile bune nu au nici o putere. Din adâncuri, din partea nevăzută a icebergului, țâșnesc mereu așchii de gheață, mici erupții de murdărie și răutate.
Poți să zbieri cât te țin plămânii că ești o filoftee. Nu ești. Intențiile bune nu scuză răutățile reale, intențiile sunt doar pretențiile tale…fandoseala ta, fardurile sub care îți ascunzi urâțenia. De ce le-am aprecia? ce au ele viu? real? intențiile…
Singura frământare a cuiva care știe preabine care e granița dintre bine și rău, onest cu sine și conștient de cum e lumea este unde trebuie să tragă linia dincolo de care să nu mai aibă toleranță și înțelegere. Marea problemă pe care o ridică psiho-patologia modernă, ca știință, este tocmai de-responsabilizarea ticălosului. Dacă Stalin era bolnav psihic – și sigur era – e cazul să fim indulgenți? să îl privim ca pe o biată victimă a unor abuzuri din copilărie? Invidia care l-a făcut să își decimeze poporul e de scuzat? Pentru că a fost el însuși matratat de tată?
Egalitariștii, care mai repede ar distruge omenirea din temelii decât să accepte diferențele și raporturile de forțe naturale, acești justițiari care se consideră victime ale unor mașinații, și al căror suflu vital a fost aproape întru totul acaparat de invidie, sunt de scuzat pentru că sunt nefericiți? Păi sunt nefericiți pentru că se uită în curtea vecinului. Cât de distrus trebuie să fii, de disperat încât să vrei să schimbi întreaga lume? Nu doar că e un abuz să vrei să îl schimbi pe altul, un rapt, dacă mai apare și travestit în intenții bune, e culmea tulburării și devierii. Nu ajuti niciodată dacă nu răspunzi unei cereri concrete de ajutor.
Ești milos? ești plin de compasiune? ești socialist? Atunci preia modelul creștin, e perfect. Nu trebuie deloc să schimbi lumea, ci să dai tot ce ai. Să îi îmbraci, să îi hrănești, să îi asculți pe toți cei care îți bat la ușă. Nu ai nimic de ”schimbat” la alții, ai de dat… ai de dat până îți astâmperi mila, care e și ea o foame.
Ți-e milă de tine de fapt. E minunat. Fii atunci bun cu oricine îți inspiră milă, nu încerca să tragi preșul de sub picior celor care nu îți inspiră.
Schimbarea, pe care poate o resimți ca vitală, chiar și în interior, poate însemna pur și simplu să ai îngăduință și iertare. Și, apoi, lucrurile și comportamentele nu se transformă în bine cu predici, ci cu fapte. Fă-le. Fii schimbarea pe care o vrei în lume. Dacă tu nu te poți simți cu un gram mai bine, mai fericit, mai blând, mai în pace grație textelor cu care umbli să convertești omenirea, cum crezi că asupra altora vor avea mai mult efect?
Nu ai de ținut predici celor care nu le cer. Nu ai de făcut morală celor care vor o pâine. Dacă vrei să schimbi lumea în bine ajută concert în felul în care e nevoie. Nu încerca să controlezi și să impui, indiferent cât de bun ar fi modelul din mintea ta. Schimbarea celorlalți e imbold de dictator. Dă ceea ce ți se cere, dacă poți, dacă nu vezi-ți de viața ta.
Concurența pe care o resimți în interior și care e societatea interoiectată e ceea ce te distruge. E exact arma care te ține sub teroare. Renunță la competiție. Nu mai încerca să fii mai bun, cel mai bun, ci doar bun… Renunță la intenția de a surclasa. Invidia și răutatea care țâșnește din ea sunt revolta de a te simți inferior altuia.
Nici unul dintre cei care a ajuns sus, foarte sus, nu și-a dorit să ajungă sus, ci să contruiască o roată, să repare o casă, să îngrijească un sărman, să aline o durere.
Nici unul dintre cei care au schimbat lumea nu și-a propus să schimbe lumea. Ci să ajute, să ofere, să liniștească, să panseze, să pună capăt unui conflict etc.
Cele mai distructive intenții pot apărea travestite în cele mai nobile deziderate.
Cătălin Marin spunea, foarte relevant că și încercarea de a convinge e un rapt. Desigur. Și încercarea de a antrena un altul într-un proiect al tău, o dorință arzătoare, par exemple, la fel e. Patima e ”boală grea”.
_________________________
În imagini: reproduceri după lucrările artistului lituanian Stasys Eidrigevicius
