„Nu tot ce pare la un moment dat ca ireparabil într-o prietenie sau într-o dragoste se bazează şi pe un adevăr.”, spunea Marin Preda în romanul pe care avea să-l publice în 21 februarie 1972, sub un titlu care includea și el drama unei colectivități și a unui individ care încearcă să-și caute drumul în labirinticele ei mecanisme.  „În «Marele singuratic» e vorba despre nişte întâmplări pe câmp ale lui Niculae Moromete, pe care el i le povesteşte iubitei lui, Simina. Niculae arată cum s-au născut la el sentimentul şi dorinţa de a întemeia o nouă religie (Cităm din roman: Da, voi întemeia o noua religie, care să ţină seama de forţele oarbe care pun nu o dată stăpânire pe om, şi care să propună altceva decât umilinţa înrobitoare, inacceptabilă pentru mândria firească a unui animal atât de liber şi de viclean cum este omul.)… El ştie că există această posibilitate, că profetul poate trece la profeţii. Eu am imaginat pentru eroul meu această taină. Nu spun că este autobiografică, nu afirm, nici nu neg, nu are importanţă...”, așa își devoala, în deplin spirit realist, intențiile, scriitorul care dăduse literaturii noastre, într-o perioadă de mare tulburare, unul dintre cele mai importante romane „țărănești”, proclamând fără echivoc victoria Timpului asupra întâmplărilor umane.

Un alt roman despre Niculae, personajul alter ego, dezrădăcinatul puternic frământat de întâmplările necunoscute ale vieții, prins în hățișul unor experiențe existențiale majore, pe care le filtrează prin sita unei lucidități pe muchie de cuțit. O altă carte despre Niculae, personajul care face legătura dintre cărțile lui Preda, ce surprind, în cele din urmă, procesul devenirii umane, așezată fatal în masca unui Timp „care nu mai are răbdare cu oamenii”. Obsesiile scriitorului realist, care și el, asemeni confraților săi din literatura franceză, face „concurență Stării Civile”, alcătuind autentice „dosare de existență”, capătă formă și sens prin căutările și aventurile spirituale ale tânărului Moromete, fire dilematică, hiperlucid și orgolios, descinzând, într-un fel, din intelectualii lui Camil Petrescu, obișnuiți să pună totul sub lupa unei structuri interioare (prea) profund analitice.
„Recitesc după mai mult de 30 de ani de la apariție „Marele singuratic” și ce constat? Că lectura merge, întâi, greu și că, atunci când vine vorba de lumea satului, verva naratorului crește subit și stilul epic capătă fluență. Stilul redevine meticulos, puțin împiedicat îndată ce prozatorul face analiza unui sentiment complex: iubirea dintre un însingurat încăpățânat și bănuitor (horticultorul Niculae Moromete) și o pictoriță inteligentă și puțin sofisticată (Simina Golea), trecută printr-o căsnicie nefericită (cu brutalul Victor Pătrașcu), obsedată de talentul ei nesigur.

Roman autobiografic? Întrebat, prozatorul evită să dea un răspuns. Un roman, oricum, în care eroii din „Moromeții” își dau, parcă, o întâlnire de adio într-un epilog în care au loc iubiri profunde și nefericite, gelozii și crime dostoievskiene, comentarii morale acute și pertinente și analize bune, verosimile, de ordin existențial. Este domeniul și stilul în care Preda a excelat totdeauna…“ afirmă criticul Eugen Simion.

Am putea răspunde că „Marele singuratic” este și el un Bildungsroman în care eroul își completează puzzle-ul existențial cu o poveste de iubire, la fel de complicată precum el, perfect menită să-l aducă din nou în zona de introspecție necesară maturizării. Plecarea din sat, studiile, intrarea în lumea gri a orașului, prefacerile temporale, și acum tumultul sufletesc pricinuit de o relație amoroasă, toate acestea se topesc în destinul lui Niculae Moromete, dincolo de care zărim privirea pătrunzătoare a lui Marin Preda, care taie realitatea în felii mari, pe care le servește uneori cititorului cu zâmbetul pe buze: „Dă, Doamne, să nu mă însor, dar dacă mă însor, dă, Doamne, să nu mă înşele nevasta, iar dacă mă înşală, dă, Doamne, să nu ştiu, iar dacă ştiu, dă, Doamne, să nu-mi pese.”

De ce să (re)citim „Marele singuratic”? Pentru că cititul face bine, eliberează, vindecă, oferă soluții, cicatrizează. Pentru că el curăță și împrospătează. Pentru că suntem în fața unei cărți din care învățăm că omul  are dreptul să viseze, atâta timp cât nu sfidează legile nescrise ale Destinului, are dreptul să caute, atâta timp cât nu se pierde de-a lungul propriului său vis.

adevarul.ro

Și alte fragmente din roman, pentru sporirea apetitului de lectură:

„Când stai într-un loc mai mult de câţiva ani plecarea devine o smulgere care, asemeni unei plante, îţi poate fi fatală: cine îţi garantează că vei putea prinde rădăcini mai adânci în altă parte şi mai ales cine te poate asigura că nu vei da de aceeaşi lume, poate mai rea?”

*

„Între viitorul şi trecutul meu e un joc… Mă simt liniştit şi împăcat, dar îmi dau seama că viaţa mea înseamnă chiar acest joc între trecut şi viitor, care e anormal la vârsta mea… Nu vreau eu să mă gândesc la viitor, dar atunci apare în mine, pretimpuriu, trecutul, ca un mare semn de întrebare, pe care eu mă prefac că nu-l văd.”

*

„Viaţa omului se poate scurge pe pământ şi ca o apă liniştită, împlinindu-se simplu în moarte, care vine ca o soluţie a unei probleme insolubile: ce să facă fiinţa umană după ce a asistat la un număr de douăzeci sau treizeci de mii de răsărituri şi apusuri de soare şi a lăsat în urma lui înlocuitori? Dar viaţa lui se poate scurge şi într-o permanentă dezordine, ca o revoltă împotriva soluţiilor invariabile ale acestei existenţe, atacând sălbatic pe toţi cei care o acceptă astfel, adică pe majoritatea oamenilor.”

*

„Cum vom putea, altfel, trăi o clipă sublimă pe acest pământ pe deasupra scoarţei lui inundată de soare şi de vânt înainte de a dormi cu ţeasta înăuntrul lui, unde nu e nici lumină, nici verdeaţă dacă am oferi lumii doar spectrul singurătăţii noastre?”

*

Nu uitați de filmul românesc din 1977, cu același nume și cu o distribuție de zile mari: George Motoi, Florența Manea, Gheorghe Dinică, Ion Caramitru și Adriana Nemeș.

Aveți aici linkul.

Citiți și Mari iubiri – Marin Preda și Aurora Cornu