Îngerul meu rebel și-a aprins o țigară

Îngerul meu rebel și-a aprins o țigară.

S-a așezat pe colțul mesei și mă privește insistent. Trage cu sete un fum și apoi se apucă de făcut cerculețe. După cum ține țigara, pare că fumează de multă vreme, dar până acum s-a sfiit s-o facă de față cu mine. Abia după ultima durere de cap (high level), care-a durat mai bine de o săptămână, fără nicio variație de intensitate, a devenit mai sociabil.

Asta după ce a văzut și el că atâtea zile și nopți nu închisesem un ochi. Mă mai ținea de vorbă pe la trei dimineața, ca să-mi distragă atenția, când greața și durerea se-apucau să sară ca un ied pe creierii și pe viscerele mele, bătând până în celule cu copitele lui mici și neîndurătoare.

Pe la jumătatea celei de a șaptea nopți, îngerul și-a scos aripile din spate și le-a așezat peste colierele mele de pe oglinda din dormitor.

Am reușit, în sfârșit, să adorm prima dată după mult timp. Țin minte că începuse să plouă în mijlocul iernii și că îngerul meu se ridicase să deschidă fereastra ca să iasă fumul de țigară. A dispărut într-o clipă, uitându-și ochelarii pe masă (avem aceleași dioptrii). „Poți să-i încerci”, mi-am spus, „cine știe…” „Cine ce să știe?”…

De regulă, înainte să adorm îmi vine în minte fraza cu care o să-ncep a doua zi un text nou. Cred că așa li se-ntâmplă tuturor celor care scriu, am citit undeva că asta ține de dopamină, neurotransmițătorul responsabil și cu creativitatea. „Am răzuit trecutul de virgule, cum răzuiești până la cărămidă pereții unei case, când vrei s-o văruiești din nou. Așa am înțeles că eu vin de tare departe. Din interstițiile iubirilor imposibile pe care le-am străbătut cu sufletul jupuit de viu. Jupuit de viu și tăvălit prin sare.” Amin. Adorm.

foto sursa

O singură dată în viață trebuie să ajungi la capătul lumii. A doua oară, când știi deja toate pietrele urcușului, nu mai are rost. Pădurea începe brusc, chiar din spatele cabanei cu o singură fereastră. Banală. Mică, pătrată, slab luminată. Zăpadă cât vezi cu ochii. Zăpadă albastră. Așa pare.

Înăuntru e cald și pereții sunt acoperiți de cărți. Stai la masă în fața mea. Îți faci de lucru cu un creion pe care l-ai tot ascuțit până a rămas cât un deget. Îți prind mișcările cu coada ochiului. Vrei să pari concentrat, dar nu ești. Simt gândurile cum îți ciupesc prin minte ca niște vrăbii. Mici și flămânde. Pui creionul deoparte și privirea ți se oprește pe unghia inelarului meu drept. Întârzii pe roșul ei intens. Inelarul meu dă să tresară, dar se controlează în ultima zvâcnire de secundă, să nu te sperie. Privirea înaintează până la florile care mi se-mpletesc pe deget. Aurul mă frige deja.

„Tu-ți schimbi în fiecare zi inelul?”, întrebi fără să ridici ochii.

Aurul sfârâie și-mi topește carnea de pe deget. „Da.”

„Ca o logodnică indecisă”, aș vrea să adaug, dar n-o s-o fac. Privirea urcă mai departe, spre încheietura mâinii și are o ezitare fals-pudică în dreptul cotului. Urme de lavă rămân pe piele. Întorc capul, dar e degeaba, pentru că privirea ta își continuă ascensiunea zgâriindu-mi umărul care se ascunde sub mătasea străvezie a bluzei, ca să se odihnească apoi, mai mult decât altă dată, în hamacul claviculei. Peste tot, urme de lavă fierbinte care nu vor mai trece niciodată.

Te-aduni și continui urcușul ocolind de două-trei ori desenul buzelor, nu te poți abține să-mi mângâi obrajii, o faci doar cu unghiile degetelor, de parcă așa ar fi mai ușor de îndurat, ca să te-oprești în cele din urmă la conturul ochilor mei, la retina mea care poate să te cuprindă cu tot cu vorbele din adâncuri, acelea pe care ești mândru că nu le-ai spus niciodată, de parcă asta ar fi contat. Te las să treci în voie de la o fereastră la alta, îmi place uimirea ta pe care, uite, nu mai ești în stare s-o ascunzi, nici n-ai fost vreodată, dar așa mi-a plăcut mie să te las să crezi ca să n-o cenzurezi absurd…

Deschizi în fugă sertare, arunci tot din ele, îți faci ție loc, mi le umpli apoi cu tine, cu tine până la refuz. Vrei să fii sigur că n-o să mai încapă nimic altceva și chiar nu mai încape, ajunge… ”E prea cald”, șoptești.

Cât pe ce să mă atingi cu mâna. Întotdeauna ne ferim să ne atingem, arcul electric ar deveni periculos, jucăm prudent, ne ferim de cuvinte în filme mute, spânzurătoarea e pregătită pentru fiecare în retina celuilalt, pe cine naiba mai credem noi că păcălim? Eu vin de departe. Din interstițiile… etc.

Restul îl știi.