Fiecare persoană tinde să aibă o manieră proprie în care gestionează „adevărul’’ sau ceea ce consideră adevărat. Este vorba nu doar despre comunicarea înşelătoare cu ceilalţi, de o comunicare ineficientă sau chiar de absenţa ei, dar şi despre maniera în care ne auto-amăgim.
Cu toate că spunem că nu mai avem nevoie de minciuni, că nu mai vrem să le auzim decât în glume sau spuse de vânători şi de pescari, continuăm să minţim. Oricât de înverşunaţi am fi luptând împotriva minciunii, atunci când ne amintim de minciunile altora suntem tentaţi să le trecem uşor cu vederea. Cred că înverşunarea noastră devine mai vizibilă atunci când noi suntem cei minţiţi.
Oamenii au ajuns să acorde minciunii puteri nebănuite. Minciuna a devenit un adevăr care ajută la salvarea unor aparenţe, la obţinerea unor câştiguri, la ieşirea din diferite încurcături. Învăţăm, din păcate, să apelăm foarte devreme la minciună. Sunt mulţi factori care influenţează o persoană să mintă. Mai toţi recurgem din când în când la minciună. Cu toate acestea puţini sunt cei care se întreabă de ce ajung oamenii să mintă.
Minciuna este deprinderea de a minţi; înşelăciune, vicleşug; ficţiune, născocire, plăsmuire; afirmaţie prin care se denaturează în mod voit adevărul; neadevăr; scornitură, născocire.
Traian D. Stănciulescu identifică în cadrul studiului său intitulat „Despre semnele minciunii” o serie de verbe aflate într-o relaţie de sinonimie imperfectă cu verbul a minţi . Domeniile pe care le aduce Stănciulescu în discuţie sunt următoarele: ontologic: a iluziona, a plăsmui, a modela, a obtura, epistemologic: a falsifica, a greşi, a substitui, a voala, axiologic:a. moral: a păcătui, a trişa, a păcăli, a amăgi, a acoperi, b. estetic: a născoci, a imagina, a pastişa, a fabula,c. juridic: a înşela, a sustrage, a vicleni, a subtiliza, a fura, praxiologic:a. cultural: a oculta, a vrăji, a mitiza, a machia, a deghiza, a inventa, b. social-economic: a deforma, a reforma, a preface, a contraface, a degrada, a metamorfoza,c. ideologic: a mistifica, a dezinforma, a iluziona, a truca, a altera, a opaciza, a estompa, a perverti.
Concluzia la care ajunge Traian D. Stănciulescu este că: ideea de minciună nu poate fi limitată nici la nivelul epistemologicului pur, nici la nivelul ontologicului sau al axiologicului, întrucât acoperă un spectru mult mai amplu.
Dacă ne gândim la versiunea biblică asupra originii omului, minciuna primordială joacă un rol extrem de important.
Legenda spune că însăşi existenţa lui Zeus se datorează în cele din urmă unei înşelăciuni. Cronos, temându-se să nu îi fie uzurpată puterea de către fiii săi, îi înghiţea. Rhea, soţia sa, nevoind să sacrifice şi ultimul copil, i-a dat lui Cronos să înghită un bolovan înfăşurat în scutece, iar Zeus a fost ascuns şi crescut în Creta, iar Cronos nu a băgat de seamă că soţia sa l-a păcălit.(Georgiade,C. , 1978)
Biologii, istoricii , arheologii şi filozofii aduc noi argumente cu privire la apariţia omului pe pământ.
Astfel C.Georgiade, în lucrarea ,, Originile magice ale minciunii’’ susţine că animalele recurg la înşelătorii foarte asemănătoare cu ale omului. Drept exemplu cercetătorul ia o insectă înrudită cu viespea, care urmărind să prindă un păianjen, se preface că vrea să pătrundă în domiciliul acestuia. Speriat, păianjenul iese pe orificiul de rezervă. Dar din păcate, insecta il aşteapta tocmai acolo. Tot el aduce in discuţie şi cazul unui mierloi (Mimus Polyglottus), care imita glasul unor animale domestice.
Unele animale, pentru a-şi salva viaţa, ori pentru a ademeni prada, simulează indiferenţa, somnul, moartea.
Evoluând pe scara biologică, învăţând să vorbească, să comunice, omul a înţeles limbajul ca mijloc de informare, dar şi de dezinformare.
Dacă înşelăciunea, amăgirea, prefăcătoria, viclenia sunt caracteristice animalelor, în lupta pentru existenţă, de ce i-ar fi străine omului?
Atunci când comunicăm cu semenii noştri pornim de la o serie de informaţii, imagini percepute direct sau mijlocit, înţelese exact sau deformat. Fiecare dintre noi vrea să fie cât mai aproape de adevăr, dar din păcate, de cele mai multe ori adevărul…doare. Uneori, pentru a ne proteja, preferăm să trăim în minciună.
A învăţa să minţi cum trebuie este un pas fundamental în procesul de socializare a fiinţei umane, deoarece un mare număr de adulţi îşi exersează sociabilitatea în diferite contexte sociale sau culturale prin talentul de a spune minciunile potrivite la momentul potrivit şi persoanelor potrivite, potrivit însemnând ceea ce este menit să asigure succesul deplin al unei înşelătorii.(Barnes, J. A., 1998)
Minciuna poate transforma de cele mai multe ori un om sănătos într-unul bolnav.
Psihologii îi avertizează pe cei care obişnuiesc să mintă că pot uşor ajunge să nu mai facă distincţia între adevăr şi minciună. Persoanele care pretind că nu-şi amintesc întâmplări sau detalii pentru a ascunde adevărul, cad victime propriilor capcane.
Un studiu realizat de oamenii de ştiinţă de la Universitatea din Maastricht aduce în prim-plan ideea conform căreia atunci când încearcă să-i convingă pe ceilalţi că nu reţin ce au trăit, prin efortul pe care îl depun, creierul acestora poate ajunge să se blocheze într-adevăr.(www.adevărul.ro)
Există mulţi factori care influenţează comportamentul uman şi care pot predispune o persoana să mintă, dar în funcţie de frecvenţa, scopul şi gradul în care aceasta minte, poate să fie sau nu privit de specialişti ca un mitoman, denumirea dată de psihiatrii, psihologi, aceluia care „este bolnav de minciună’’.
Forma extremă a minciunii cunoscută sub numele de „pseudologie fantastică’’, este tendinţa de a minţi a unor persoane inteligente, care duc lipsa de atenţie şi care caută să fie protagonistele unei poveşti, pe care ajung să o creadă şi ele. Referitor la aceste persoane, specialiştii spun că nu este vorba despre un creier bolnav, ci despre un comportament imatur, ce se poate agrava şi poate ajunge să creeze o viaţă falsă(www.dictionar.romedic.ro).
Tot psihiatrii şi psihologii susţin că mincinosul patologic ajunge să creadă minciunile pe care le spune, ajungând încet, dar sigur, la o problemă gravă de personalitate. Stima de sine scade treptat, are nevoie de interesul altor persoane, pe care le câştigă spunând poveşti atractive; când este descoperit, poate chiar să se îmbolnăvească din punct de vedere psihic şi mai rău, sau să inventeze alte situaţii, alte personaje, pentru a stârni interesul celor din jur şi a atrage din nou atenţia lor.(www.adevărul.ro)
Psihiatria descrie mitomania ca fiind: tendinţa constituţională de a altera adevărul, tendinţa de fabulaţie, la minciună şi crearea de fabule imaginare; tendinţa patologică mai mult sau mai puţin voluntară şi conştientă, nu este deci doar acţiunea de a fabula sau de a minţi, ci este o veritabilă constituţie, un tip de dezechilibru care determină individual să elaboreze în permanenţă relatări de evenimente şi de acte care nu au avut loc, dar despre care celălalt este făcut să creadă că autorii relatării au fost martori şi actori, descriindu-se în general, într-o poziţie avantajoasă.
Mitomanii nu se sinchisesc de ceea ce le răspund semenilor lor. Laudă exagerat, aproape jignitor, vorbesc denigrator despre oameni pe care i-au lăudat ieri, învinuiesc pe unul şi pe altul de afirmaţii ciudate, de promisiuni.
Mitomanul psihic nu urmăreşte să înşele, nu vrea răul nimănui, el n-are sentimentul că minte, fiind convins că exprimă adevărul.
Specialiţtii susţin că aparitia si manifestarea mitomaniei sunt legate de domeniul afectivitatii, iar mitomanul minte pentru a se simti bine, pentru a se simti securizat. Ei susţin deasemenea că mitomanul nu poate face faţă realităţii de a fi o persoană ştearsă, capacităţile sale neoferindu-i posibilitatea unei afirmări reale şi atunci face apel la minciună, ca la o ultimă resursă. În acest mod el reuşeşte să îşi găsească o satisfacţie afectivă pe care realitatea concretă nu i-o poate oferi.(www.dictionar.romedic.ro)
- Scott Peck consideră că sunt moduri diferite de a privi şi de a percepe aceste aspecte. Psihiatrii sunt obişnuiţi să înţeleagă oamenii în termeni de sănătate şi boală. El consideră în lucrarea “Psihologia minciunii” ca denaturarea adevărului este răul suprem: „Recepţia pe care răul o stârneşte aduce confuzie. Minciuna aduce confuzie. Răul este reprezentat de „oamenii minciunii”, ei amăgindu-i pe ceilalţi şi construind înveliş după înveliş de autoamăgire.” (Peck, Scott, M., 2004 Psihologia minciunii, Ed. Curtea Veche, Buc., pg. 35).
Minciunile sunt transmise către beneficiar printr-un canal specific. Mesajele mincinoase sunt emise şi receptate pe calea diferitelor categorii de semne pe care omul le activează în procesele de comunicare, canale care sunt specifice limbajului natural(verbal şi nonverbal) şi limbajului artificial(logico-matematic, tehnico-ştiinţific, cibernetico-computaţional etc). În funcţie de aceste limbaje, canale, descoperim: (Stănciulescu, Traian, D. 1998, p 72) minciuni „naturale”, spuse sau scrise( ex. falsele declaraţii de dragoste), mimate(ex.etalarea unei false suferinţe), modelate sau cântate(ex. unele dintre cântecele trubadurilor), minciuni „artificiale”, care îmbracă forma limbajului formalizat, a bruiajelor, a zgomotelor, a virusării unui program cu intenţia de a deforma o informaţie, minciuni „natural-artificiale” care sunt rezultatul interferării a două sau mai multe mijloace de comunicare de tipuri diferite.
Uneori însă minciuna se plămădeşte din dorinţa de a arăta lucrurile într-o lumină mai bună, favorabilă. Aici poate fi luat drept exemplu cazul bolnavilor incurabil cărora nu li se „ascunde’’ adevărul cu scopul de a-i proteja, de a-i feri de o suferinţă în plus. Această situaţie poate fi una „de salvare a sufletului’’.
- Iorga consideră că: “Minciuna care cruţă suferinţele e gingaş lucru”.
Uneori minţim inconştient. Totuşi acest lucru nu ne scuteşte de răspundere pentru că: „Minciuna are picioare scurte” (proverb romanesc).J.J. Rousseau încearcă să identifice calomnia ca fiind o formă a minciunii: “…Dintre toate soiurile de minciună, calomnia e cel mai josnic…”Majoritatea scrierilor filosofice priveşte minţitul ca pe o deviere decât ca pe un exemplu de conformare la anumite norme şi cerinţe.(Barnes, J.A.,1998)
Devianţa este un concept evaluativ a cărui relativitate se înscrie în perimetrul variabilităţii istorice sau diversităţii modelelor cultural-normative ale societăţilor şi grupurilor sociale.”(Rădulescu, S., 1994, pg 29)
Norma se referă la, cerinţa imperativă impusă fiecărui membru al unei societăţi sau al unui grup social de a adopta un anumit tip de comportament, de a respecta anumite reguli de conduită, de a îndeplini anumite acţiuni sau a nu îndeplini alte acţiuni, de a alege, în situaţii sociale specifice, numai soluţii compatibile cu standardele culturale(norme şi valori) socialmente admise şi dezirabile. În baza adoptării normei ca reper fundamental al conduitei şi acţiunii sociale, indivizii se comportă şi acţionează într-un mod tipic, inteligibil şi comprehensibil, adică normal.(Rădulescu.S., 1994, pg.31)
În ultimii ani minciunile au luat proporţiile unei epidemii faţă de care am devenit cu toţii imuni.( Barnes, J.A., apud Bradlee, 1991) Se minte pentru a fi acceptat, pentru a avea succes, pentru a obţine avantaje la serviciu, pentru a scăpa de necazurile vieţii cotidiene, pentru a evita controale şi critici; pentru a ieşi din încurcătură sau a scăpa de complexul de inferioritate, dar şi pentru a crea neplăceri.
Putem identifica mai multe tipuri de minciuni, cum ar fi: minciuna de solidaritate, minciuna de protecţie, minciuna ca armă de autoapărare, minciuna politică, minciuna în spoturile publicitare, secretul militar, diplomatic, profesional, linguşeala, minciuna din mândrie, minciuna tactică, minciuna de captare a atenţiei, furtul intelectual, bârfa, intriga, calomnia, mărturia mincinoasă, furtul, hoţia, corupţia.
În articolul „ De ce turnăm zilnic minciuni”, politicianul Cristian Pârvulescu susţine că cele mai multe minciuni vin prin telefon. El aduce în discuţie un studiu realizat de americanii de la Universitatea Cornell. Potrivit oamenilor de ştiinţă, minţim mult mai uşor atunci când ne aflăm în spatele unui receptor decât atunci când trimitem un e-mail sau discutăm faţă în faţă cu superiorii noştri sau cu cei dragi. Şi asta pentru că la telefon nu se pot sesiza expresiile feţei, iar vocea poate fi modelată cu puţină atenţie. În plus, interlocutorul este rareori atent la ce aude. În schimb, e-mailul poate distruge reputaţia, susţine psihologul Jeff Hancock. El se bazează pe faptul că un mesaj trimis prin poşta electronică rămâne înregistrat şi poate fi transmis oricui. Astfel, persoana care a minţit chiar şi o singură dată îşi va recăpăta cu greucredibilitatea.”(Pîrvulescu,C.,2009).
În studiul „Despre semnele minciunii”, Traian D. Stănciulescu încearcă să deosebească diferitele tipuri de a minţi în funcţie de personalitatea subiecţilor implicaţi, gradul lor de responsabilitate, de efectele pe care le generează minciuna asupra beneficiarilor.
Astfel el distinge trei tipuri de victime ale actului mincinos: victimă individuală-persoană supusă unei înşelăciuni mai mult sau mai puţin întâmplătoare, înşelată fără voia sau cunoştinţa sa, care ignoră faptul de a fi(fost) minţită şi care poate afla ulterior sau niciodată acest lucru,victimă autogenerată-persoană supusă unui proces de autovictimizare prin minciună. În această situaţie emitentul este în acelaşi timp şi beneficiarul minciunii, victima cuplată printr-o stranie relaţie de simbioză, între două sau mai multe persoane distincte, ocupă un loc aparte în instituirea relaţiilor de comunicare mincinoasă (ex. relaţiile de complicitate, ipocrizie, cooperare, respingere care pot să apară într-un cuplu).
Uneori şi tăcerea poate fi privită ca „o formă de minciună”. Dintr-un proverb românesc aflăm că „Tăcerea e de aur.” Totuşi, când izvorăşte din laşitate, din neglijenţă sau din uşurinţă, tăcerea omului „ar putea rugini până chiar şi aurul”.
În lucrarea sa intitulată „Sociologia minciunii”, J. A. Barnes aduce în discuţie (pornind de la o serie studii efectuaate de către Gilsenan în 1976 şi de către Friedel în 1962) ideea conform căreia minciuna poate fi „ un element fundamental specific nu numai situaţiilor şi acţiunilor individuale, dar şi universului cultural în întregime.”
El oferă drept exemplu în acest sens studiul lui Gilsenan efectuat asupra unei comunităţi din Liban, precum şi studiul lui Friedel care aducea în prim-plan ideea că în zonele rurale ale Greciei părinţii îşi mint cu bunăştiinţă copiii, cu scopul de a-i învăţa „ că vorbele şi acţiunile oamenilor nu trebuie luate neapărat drept valabile.” Ernestine Friedel numeşte aceste minciuni psemata (le conferă sensul de poveşti neadevărate care trec drept veritabile doar pentru un străin), termen pe care îl pune în relaţie de sinonimie, fie ea şi imparţială, cu expresiile a spune minciuni, a duce cu preşul, aşa cum sunt ele utilizate în accepţiunea unor comunităţi de negri din Statele Unite ale Americii. (Barnes,J., 1998,apud Friedel, E., 1962,pg.102)
Grecii antici ajungeau chiar să îi admire pe cei care reuşeau să păcălească. Autorul anonim al cărţii „ The Lying Intelligencer” ( „Iscoada mincinoasă) a scris că nu ar dori ca cititorii să-şi imagineze că şi-a propus să ridice în slăvi arta de a minţi pentru că ar fi absurd să lauzi în faţa omenirii ceea ce este deja preţuit la scară universală. În tribunale aceasta este un semn de bună purtare; în religie este numită înşelăciune evlavioasă, pentru comerţ este un mister şi pentru poezie o invenţie. În controversele pe teme politice este opoziţie rafinată, libertate şi patriotism. (Barnes, J. A., 1998 pg 37)
Comunicarea, împărtăşirea sentimentelor, înţelegerea reciprocă sunt ingrediente imperos necesare în relaţia părinte-copil, pentru o viaţă de familie armonioasă, calmă, frumoasă. În dezvoltarea copilului psihologii identifică câteva etape(Kuzma, Kay,2006):
- la 3-4ani, copiii pot avea prieteni imaginari. Mai ales în cazul în care copilul este singur, aceşti prieteni imaginari îi ţin de urât, vorbeşte despre ei şi cu ei cu bucurie. Tot prietenul imaginar îl poate uneori ajuta să îşi învingă o teamă ( de ex. teama de a sta singur pe întuneric). De cele mai multe ori acest prieten imaginar este un personaj din benzile desenate sau un erou de poveste. Specialiştii le recomandă părinţilor, ca în astfel de situaţii să nu îl certe pe copil pentru prietenii imaginari, ci să îl ajute să facă treptat distincţia dintre real şi imaginar; să acorde mai multă atenţie copilului, astfel încât să nu aibă nevoie de atenţia şi de comunicarea cu prietenii imaginari; să nu îl certe atât de des, pentru că, în caz contrar, va fi ispitit să arunce vina tot pe prietenii lui nevăzuţi.
Copilul trăieşte cu mult mai intens decât adulţii, într-o lume pe care nu o cunoaşte prea bine, unde un căţeluş poate deveni chiar un monstru. Imaginaţia lui e bogată, graniţa dintre real şi imaginar devine pentru el aproape imperceptibilă. Tot ce îşi imaginează, devine pentru el real. În jurul vârstei de 5 ani, copilul încearcă să îşi imagineze poveşti noi, iar câteodată, pornind de la evocarea unui fapt real, inventează peripeţii. Alteori, jucându-se cu un cal sau cu o maşinuţă îşi închipuie tot felul de aventuri.
- b. între 3-7 ani, copiii au probleme în stabilirea limitei dintre lumea reală şi fantezie. La această vârstă pot avea prieteni imaginari, le plac poveştile şi jocurile imaginare. Minciunile copiilor din această grupă de vârstă sunt în marea lor majoritate poveşti inventate de ei, nu minciuni intenţionate.
- în jurul vârstei de 6-7 ani, copiii înţeleg ce este minciuna, dar totuşi vor continua să trişeze dacă este posibil.
Printre factorii care pot determina minciuna la copii, cred că se pot enumera câţiva: părinţii aşteaptă prea mult de la copiii lor, neputinţa de a explica o acţiune, atitudine, comportament, calificativele obţinute la şcoală, lipsa educaţiei, absenţa laudelor venite din partea părinţilor, atunci când este cazul, dorinţa de a atrage atenţia celor din jur, cercul de prieteni, teribilismul, lipsa de responsabilitate pentru o faptă comisă.
Minciuna este un comportament comun, dar greşit, la copii de vărstă preşcolară. În timp ce forma severă a acestui tip de comportament indică o problemă psihologică, de cele mai multe ori este vorba despre un comportament comun, care în timp, va fi depăşit.
Specialiştii spun că minciuna şi furtul sunt mai întîlnite la băieţi şi apar cel mai mult la copiii cu vârste cuprinse între 5 şi 8 ani. Înşelătoria nu este o dovadă de inteligenţă, ci de viclenie. Părintele nu ar trebui să se declare încântat de faptul că pe copil „l-a dus mintea atât de departe.” Dacă azi el a înşelat un copil, mâine îl poate ănşela pe părinte. Cel mai rău este faptul că, peste câţiva ani, acestui copil, devenit între timp adolescent, îi va putea apărea poza în ziar cu subtitlul: ,, X a fost arestat fiind acuzat de fals, uz de fals şi înşelăciune.”(Petrea, Irina, 2007)
La început, copilul nici nu îşi dă seama că e greşit ceea ce face. El vrea numai să îi păcălească pe cei cu autoritate sau pe rivalii săi, să câştige la joc sau să facă ce vrea el. Lui îi pare bine când reuşeşte să trişeze. Neprins, va continua să îi înşele pe cei din jur.
În această situaţie este importantă comunicarea cu el despre ce şi cum s-a întâmplat, despre ce anume l-a determinat să trişeze şi mai ales despre consecinţele faptelor sale: pierderea încrederii celorlalţi.
Anturajul este una dintre cele mai frecvente cauze care determină furtul la copii. El poate fi privit ca şi un punct de plecare spre delincvenţa juvenilă.
Există mai multe situaţii care ar trebui să îi îngrijoreze pe părinţi. Îngrijorarea acestora este mult mai mare atunci când un copil minte, dar are şi probleme de comportament( de exemplu răutatea faţă de animale) şi în acelaşi timp are un grad scăzut al stimei de sine.
Copiii mai mici de trei ani iau lucruri deoarece nu înţeleg complet diferenţa între ce e al lor şi ce nu. Ei pot deveni apoi posesivi şi protejează lucrurile care le aparţin. Ei nu fură din rea intenţie.
Cei cu vârste cuprinse între 3 şi 7 ani încep să respecte lucrurile care aparţin altor persoane. Respectul faţă de proprietate se va dezvolta în continuare la copiii de vârstă şcolară.
Psihologii susţin că în jurul vârstei de 9 ani, copilul ar trebui să respecte proprietatea altcuiva şi să înţeleagă că a fura este ceva greşit. ( Petrea, Irina, 2007)
Între anii 1967 şi 1968, un studiu despre minciună a vizat un număr de 500 de copii şi pe părinţii acestora. Părinţii au răspuns la întrebări de tipul : ,, Ce părere aveţi despre minciună?”, „ Copiii dumneavoastră mint?”şi„Puteţi preciza când şi în ce împrejurări aţi constatat acest lucru?”
Rezultatele cercetării au evidenţiat faptul că atât copiii cât şi părinţii acestora dezaprobă minciuna. Interesant este faptul că cercetătorul a concluzionat că cei mai mulţi dintre cei chestionaţi nu au putut defini minciuna şi nici nu au ştiut să precizeze care sunt cauzele ei. Printre răspunsurile părinţilor au fost identificate:
-„minciuna este un lucru înjositor”, unii au considerat minciuna ca pe un viciu foarte periculos pentru copii, alţii au văzut în minciună „acţiunea de mascare a unei fapte necugetate”. Părinţii au spus şi că „minciuna este soră cu hoţia.” (Marin, Ghe., 1969)
Cred că, de la micile excroherii, până la afacerile dubioase, de la hoţii până la crime, minciuna este paravanul tuturor faptelor necinstite.
Înşelătoria, amăgirea, auto-amăgirea sunt teme importante în teoria şi practica psihanalizei. Personalitatea este importantă în determinarea acestor tipare sau moduri de a-i înşela pe alţii şi pe noi înşine, iar stilul în care o facem este un aspect al personalităţii fiecăruia.
Adevărul este concordanţa deplină între cele ce comunică un om, indiferent de mijloacele de exprimare, despre o anumită realitate şi realitatea însăşi.(Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, 2005)
Din punct de vedere religios, adevărul absolut poate să însemne Isus, iar multitudinea de adevăruri create de oameni, dacă sunt conectate la cel absolut prin dragoste de Dumnezeu, poate forma Biserica.
Una dintre cele mai apreciate clasificari ale teoriilor despre adevăr ii aparţin lui Nicholas Rescher, care le împarte în două mari tipuri (Marin, Ghe., 1969): teorii definţioniste care incearcă definirea acestuia pornind de la întrebarea: Ce este adevărul? Teorii criteriale-care propun selectarea unui criteriu, a efectuării unui test pentru adevăr, oferind o soluţie pentru stabilirea graniţei dintre adevăr şi fals.
Cu toate acestea ar mai putea fi luată în calcul o a treia categorie, cea a corespondenţei, vizată de epistemiologi, teorie formulată pentru prima dată de Aristotel în lucrarea sa „Metafizica”.
Teoria corespondenţei susţine că ipotezele, credinţele sunt adevărate atunci când corespund unei realităţi independente.
Şi totuşi ce este Adevărul? Are sau nu are această întrebare un răspuns complet?
Adevărul presupune o concordanţă perfectă între percepţiile, reprezentările şi ideile noastre, pe de o parte, şi lucrurile sau fenomenele realităţii, pe de alta. Chiar în raporturile de toate zilele spunem că ceva este adevărat, dacă el corespunde realităţii,dacă există, dacă s-a întâmplat în realitate… Adevărul reprezintă o reflectare fidelă a realităţii la care ne referim.. Dezvăluirea adevărului este opusă atitudinii de falsificare de ascundere, de ciuntire a realităţii. Posibilitatea de a spune adevărul saiu de a-l denatura voit aparţine omului şi are un evident caracter social.
Cicero considera că între cele dintâi însuşiri ce aparţin omului se numără cercetarea adevărului Etimologic vorbind, cuvântul provine din latinescul „vera”care înseamnă „ceea ce este”. . (Marin, Ghe., 1969,pg.8)
Filozofii susţin că adevărul absolut este o ţintă a cunoaşterii umane în ansamblu şi în infinit.
Erorile ştiinţifice sunt necondamnabile atâta timp cât cei care le-au comis nu aveau la timpul acela posibilităţi mai largi de cercetare. Dar a susţine cu încăpăţânare erori, in ciuda demonstraţiilor ştiinţifice, înseamnă a contribui la împiedicarea pătrunderii adevărului.
Anchetatorii au o sarcină dificilă atunci când vor să afle adevărul de la suspectul pe care îl interoghează. Ei folosesc însă metode specifice.
Aprecierea sub raport etic a comunicării începe atunci când ne dăm seama dacă interlocutorul ne transmite intenţionat o imagine conformă sau neconformă cu reprezentarea pe care el însuşi şi-a format-o despre realitatea la care se referă.
În anul 1981 a fost efectuat un studiu despre sinceritate şi minciună care a vizat zece ţări vest-europene. Subiecţii trebuiau să enumere 10 calităţi pe care ar vrea să le aibă copiii lor. Rezultatele studiului au arătat că în nouă ţări din zece părinţii au pus sinceritatea pe primul loc.(Barnes apud Harding şi Phillips)
Urmând exemplul lui Kant, Bok(1978:6-13) trage o linie de separare între adevăr şi veridicitate, pe de o parte, şi între falsitate şi înşelătorie pe de alta. Diferenţa între adevăr şi fals se leagă de probleme ale ontologiei şi epistemologiei, de corespondenţă sau de o relaţie asemănătoare între ceea ce este şi ceea ce se spune că este. Veridicitatea şi înşelătoria, în schimb, ţin de caracterul moral al intenţiei. Dacă manifestăm intenţia de a păcăli, atitudinea noastră este neveridică; dacă acţiunea neveridică pe care o întreprindem este de a afirma ceva cu intenţia de a induce în eroare, atunci înseamnă că minţim. (Barnes, J.A., 1998, pg 42)
Cred că am putea defini adevărul, dreptatea, ca pe un principiu moral şi juridic care trebuie să călăuzească acţiunile celor aflaţi la putere pentru a asigura echilibru social..
O relaţie de sinonimie se poate stabili şi între Adevăr şi Infinit. Îndrăznesc să afirm acest lucru pentru că adevărul , infinitul nu trebuie căutat departe de noi, deoarece este chiar în sufletele noastre: este in gândirea filozofică a lui Socrate, în piesele de teatru şi în sonetele lui Shakespeare, în poezia lui Eminescu sau în muzica lui Mozart.( Marin, Ghe., 1968 pg 14)
Nu puţine însă sunt situaţiile în care am fost tentaţi să credem că nu există adevăr. Din unele opere literare (ex. „Jocul ielelor”de C. Petrescu) aflăm că adevărul absolut este doar o utopie.
- Blaga de exemplu considera că nu suntem înn posesia Adevărului absolut şi că toţi indivizii au drept la libertatea creatoare de a-l căuta, fiecare în felul sau. Fiecare om este tentat să îşi construiască propriul adevăr în funcţie de informaţiile pe care le are, de religie, dar şi de modul în care a fost crescut, dar şi în funcţie de unele împrejurări încărcate cu o doză mai mare sau mai mică de subiectivism.
Atunci când crezi cu tărie în ceva, pentru că ai nevoie să crezi, transformi totul în adevărul tău. Viaţa ta se mulează pe acest adevăr.Toate lucrurile, oamenii intră în universul tău doar după ce au trecut de acest şablon: Adevărul. Dar acest „nu există adevăr” implică un alt pericol: acela al deducerii logice că nici minciuna nu există.
Dacă fiecare acţionează în baza propriului adevăr, rămâne deci la latitudinea noastră să stabilim ce e minciuna şi ce nu? Fiecare vârstă poate avea adevărul ei? Iată doar două dintre întrebările care se nasc încercând să defineşti conceptele de adevăr şi de minciună. Atât adevărul cât şi minciuna trebuie însă judecate sub multiplele lor faţete.
Relaţia dintre literatură şi realitate a cunoscut, de-a lungul timpului, abordări dintre cele mai interesante, de la ideea că textul literar e o copie a lumii înconjurătoare, până la dorinţa unor poeţi simbolişti şi moderni de a elimina din creaţia lor orice urmă a vieţii concrete. Aproape că nu există operă literară în care lumea reală să nu se constituie în substanţa primă a ficţiunii.
Realismul este un curent literar apărut în primele decenii ale secolului al XIX-lea, care, prin reprezentarea veridică şi obiectivă a lumii, îşi propune să dea cititorului impresia că universul ficţional este o oglinda exactă a realităţii. Între cei mai cunoscuţi scriitori realişti ai lumii sunt: Stendhal, Balzac, Flaubert, Dickens, Thackery, Tolstoi, Dostoievski. În literatura română, în afara lui Nicolae Filimon trebuie amintiţi Ioan Slavici, I.L.Caragiale, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat Bengescu , Marin Preda.
Realitatea imediată are o multitudine de faţete, unele mai luminoase, altele mai umbrite, unele mai spectaculoase, altele mai terne, iar interesul scriitorilor faţă de aceste faţete e în continuă mişcare. Ea devine astfel un spaţiu cu geometrie variabilă, ea nu poate fi niciodată redusă la propriul ei prezent. E mai degrabă o expresie a coexistenţei trecutului cu prezentul sau a conflictului dintre trecut şi prezent. Ea e istorie în aceeaşi măsură în care e actualitate. Este existenţa la zi, dar şi memorie, evocare, întoarcere în timp. Lumea de ieri şi lumea de azi sunt spaţii de investigare perpetue, în care pot fi regăsite toate temele importante ale literaturii.
Într-o operă literară transfigurarea este procesul complex, specific actului de creaţie literară prin care un scriitor construieşte cu ajutorul imaginaţiei, realitatea secundă a operei sale, pornind de la datele realităţii prime, imediate; este actul esenţial şi distinctiv al creaţiei literare şi artistice. Într-un studiu intitulat „Morala în artă’’, Garabet Ibrăileanu spunea că: „Imaginile sunt oglindirea lumii din afară în noi, însă din cauza aparatului aperceptor deosebit, de la om la om, imaginile venite de la acelaşi obiect vor fi deosebite de la un om la altul-de la un artist la altul.”
Autenticitatea este o trăsătură caracteristică prozei de analiză, implică refuzul schematismului psihologic şi al problematicii exclusiv sociale. Presupune sinceritatea absolută, interesul pentru banalitatea vieţii scoase de sub tirania semnificativului, renunţarea la stilul frumos (anticalofilie). Autenticitatea reprezintă condiţia esenţială a originalităţii şi primeşte statutul de valoare estetică.
Fantasticul îşi are originea în atracţia pentru supranatural şi pentru vis a fiinţei umane, în funcţia pe care o au acestea pentru a permite ieşirea din limitele impuse condiţiei sale. Jocul cu posibilul a fost transpus în teme care constituie un adevărat repertoriu al genului. Unii critici literari consideră că este fantastic tot ceea ce nu are legatură directă cu realitatea, ci cu visul, fantezia, misterul, straniul. Ei spun că această categorie estetică repudiază verosimilul, tolerează ceea ce este ficţiune şi este inexplicabil şi refuză explicaţia.
Termenii fantastic şi fabulos sunt folosiţi adeseori ca termeni sinonimi. Fabulosul este un mod de reflectare a lumii caracterizat prin întâmplări şi personaje care sunt exclusiv produsul imaginaţiei, fără corespondent în lumea reală.
A existat, spre delectarea copiilor şi a vârstnicilor, un mincinos neîntrecut până azi, care de bună seamă trebuie să aibă pe undeva, în vreun club al mincinoşilor, rang înalt şi neapărat o statuie. Multe sunt întâmplările care mai de care mai ieşite din comun ale căror protagonist este Baronul Munchhaussen. Mă feresc să folosesc conceptul de minciună pentru că tendinţa scriitorului german a fost probabil să creeze un personaj prin intermediul căruia să satirizeze acest viciu, dar şi ca să demonstreze până unde merge capacitatea omului de a îşi înşela semenii.
Falsificăm adevărul în mod conştient şi câteodată inconştient, din interes sau minţim nemotivat. Atâta timp cât oamenii vor găsi motive să mintă, vor minţi.
În secolul al XIV-lea începe să fie utilizat termenul de comunicare care, etimologic vorbind, îşi are originea în latinescul communis( a pune în comun, a fi în relaţie, a împărtăşi, a împărţi mai multora).
Pentru că apar tehnicile moderne de comunicaţii, începând cu secolul al XIX-lea sensul a transmite trece pe primul plan.(Drăgan, Ioan, 2007).
Pentru explicarea şi înţelegerea unui cuvânt sunt necesare adeseori mai multe definiţii. Termenul de comunicare este foarte frecvent folosit în ultima vreme, în legătură cu el formulându-se o serie de teorii care stau la baza ştiinţelor comunicării.
În limbajul comun, cuvântul comunicare, provenind din latinescul communis(a fi în legătură cu sau a fi în relaţie, a împărtăşi ceva celorlalţi) acoperă o arie semantică largă, vizând toate comportamentele umane care, prin natura lor, sunt purtătoare de sens: comunicarea verbală şi cea prin coduri nonverbale, limbajul muzicii, al artelor vizuale, ori limbajele scenice la care apelează teatrul şi coregrafia.
A comunica – 1. vb. A informa, a înştiinţa, a face cunoscut; 2. intr.(despre oameni) A fi în legătură; 3. intr. A avea legătură cu…, a duce la… ( D. E. X, 2005)
Comunicarea este procesul prin care un individ transmite stimuli(verbali şi/ sau nonverbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi Ea se desfăşoară între doi poli, emiţătorul şi receptorul. Mesajul poate consta în gânduri, sentimente, idei, emoţii, produse ale fanteziei care nu pot ajunge la destinatar, ci trebuie puse în corespondenţă cu termenii existenţi în limbă. De aceea se spune că mesajul se codifică.
Comunicarea însa nu se produce decât dacă după procesul codificării, intervine transportarea mesajului la receptor printr-un anumit canal. Receptorul unui mesaj trebuie să facă operaţia de decodare pentru a-l înţelege.
Într-un studiu din 1976 s-au inventariat cele mai reprezentative definiţii ale acestui termen, numărul lor atingând cifra de 126, fără însă ca vreuna să fi întrunit consensul specialiştilor( Sânmihăian, Zane, Florentina, Zafiu, R.. 2008). De exemplu: „Faptul de a da, a transmite sau a schimba semne ”( Drăgan, Ioan, 2007 apud Oxford English Dictionary);,,Transportul de gânduri şi de mesaje, prin opoziţie cu transportul sau transferul de bunuri şi de persoane. Cele două forme fundamentale de comunicare sunt comunicarea prin semne vizuale-vederea- şi comunicarea prin sunete-auzul.”( Drăgan, Ioan, 2007 apud Columbia Encyclopedia);Se vorbeşte de comunicare de fiecare dată când un sistem, respectiv o sursă influenţează un alt sistem,în speţă un destinatar, prin mijlocirea unor semnale alternative care pot fi transmise prin canalul care le leagă”( Drăgan, Ioan, 2007 apud Ch. E. Osgood, 1957).
Comunicarea lingvistică este un proces de transmitere şi implicit de receptare a unui mesaj, exprimat prin limbajul articulat care se întemeiază pe codul convenţional al limbii. Situaţia de comunicare lingvistică este definită ca o sumă a circumstanţelor în care se produce transmiterea informaţiei sau schimbul de informaţii, adică enunţarea orală sau scrisă. Ansamblul circumstanţelor implică mai multe componente: cadrul fizic(locul şi momentul enunţării),cadrul social(scopurile comunicării, statutul social şi telaţiile dintre interlocutori, reprezentările şi codurile socio-culturale etc), supoziţiile şi presupoziţiile.
Modelul elaborat de Shannon în anul 1952, în cadrul teoriei informaţiei, evidenţiază ideea comform căreia comunicarea constă în transmiterea unui mesaj dintr-un loc în altul.
Apărut în contextul ciberneticii şi foarte apreciat de specialiştii în teoria informaţiei, modelul vremii s-a bucurat de aprecierea lingviştilor, printre care şi Roman Jakobson.(Abric, J.C., 2002) El este un membru marcant al aşa-numitei Şcoli pragheze, unul dintre cele mai clar conturate curente ale structuralismului lingvistic.
- Jakobson identifică următoarele funcţii ale comunicării(Munteanu, Eugen, 2005, Introducere în lingvistică pg 35): funcţia emotivă, expresivă–prin care se exprimă starea afectivă a emiţătorului. Aduce în prim plan capacitatea emiţătorului de a personaliza discursul, de a se exprima clar, logic, nuanţat, expresiv, precum şi capacitatea mesajului de a semnala, dincolo de intenţiile şi voinţa emiţătorului, date despre personalitatea acestuia. Funcţia conotativă-persuasivă, retorică, se referă la efectul de convingere pe care mesajul trebuie să îl aibă asupra destinatarului şi este centrată pe receptor. Ea denotă capacitatea mesajului de a realiza un contact, o conexiune între cei care dialoghează. Funcţia poetică, stilistică, estetică- mesajul este pus în valoare ca element în sine, atrăgând atenţia asupra modului în care este formulat. Vizează capacitatea enunţurilor de a actualiza resursele expresive, registrele stilistice ale limbii. În comunicarea nonartistică acşionează numai la nivelul expresiei generând exprimări plastice. La comunicarea artistică este activată la nivelul expresiei şi la nivel semantic, instituind limbajul poetic ca sistem autonom de semne ce conferă valoare estetică discursului. Funcţia referenţială, cognitivă, denotativă- vizează contextul fiind legată de realitatea pe care o exprimă mesajul, de situaţia în care se face comunicarea. Aceasta evidenţiază capacitatea enunţurilor de a transmite informaţii, prin apelul la un cod cunoscut al interlocutorilor. Funcţia metalingvistică- datorită căreia mesajul conţine referiri la codul utilizat şi presupune anumite gesturi, mimică, un anumit ton, etc. Se referă la domeniul semantic, la codurile lingvistice, culturale, estetice prin care se instituie coerenţa semantică a textului. Urmăreşte acordul interlocutorilor asupra semnificaţiei termenilor şi se realizează prin metalimbaj.Funcţia fatică- prin care este vizat canalul de comunicare şi controlul funcţionării lui. Denotă capacitatea de a construi şi de a menţine contactul dintre partenerii de dialog.
Calitatea actului de comunicare depinde în mare măsură de calitatea şi pertinenţa codului utilizat, care va fi cu atât mai eficient cu cât va fi mai adaptat la natura informaţiei vehiculate, la finalitatea situaţiei şi la caracteristicile actorilor iimplicaţi.Se poate spune că pentru orice comunicare există un cod optim-acela care permite cea mai bună înţelegere a mesajului transmis. ( Abric, J, C., 2002, pg 24)
Strategia comunicativă este o formă de comportament comunicativ care se bazează pe manipularea structurilor interacţionale şi a mijloacelor verbale de concretizare a acestora în vederea atingerii obiectivelor urmărite. Strategiile comunicative pot fi (Săvulescu, Silvia, 2004): de tip anticipativ-se bazează pe predicţii asupra atitudinii şi a reacţiei colocutorului; de tip aditiv-constau în multiplicarea actelor care compun mişcarea de bază într-o intervenşie comunicativă.
Comunicarea poate fi verbală, nonverbală sau paraverbală. Comunicarea verbală se realizează între oameni prin intermediul codului numit limbă naturală. Ea se poate produce prin două canale:oral sau scris.Între comunicarea orala şi cea scrisă se stabilesc relaţii de contrast:forma sonoră a limbii \ forma grafică a limbii;mod natural de comunicare/mod artificial de comunicare; destinatarul este fizic prezent/ destinatarul este la distanţă în timp şi spaţiu;este spontană/ este elaborată;este liberă/ este mai controlată;este momentană/ este fixată în scris. Relaţiile de contrast se manifestă şi la nivel gramatical şi lexical:fraza de tip juxtapus\fraza cu propoziţii subordonate; structuri de repetiţie, intercalări, fraze neterminate/ structuri sintactice elaborate, încheiate, fără intercalări; repetiţii, clişee, cuvinte de umplutură\ evitarea repetiţiei prin sinonimie sau prin varierea construcţiei sintactice.
Forma de comunicare între două sau mai multe persoane care îşi transmit informaţii cu diverse scopuri este dialogul. Cea mai frecventă formă a dialogului este conversaţia cotidiană. Dialogul, respectiv iniţierea lui, presupune o serie de reguli: cooperare: cantitate – furnizarea acelor informaţii necesare în funcţie de stadiul discuţiei (iniţiere, menţinere, încheiere) şi de obiectivul conversaţional; calitate – evitarea informaţiilor false sau imposibil de dovedit; relevanţa – restrângerea observaţiilor la subiectul discuţiei, eventual marcarea digresiunilor, politeţe (negativă sau pozitivă), tact – evitarea amănuntelor care îl stânjenesc pe interlocutor;aprobare – asigurarea confortului discuţiei; modestie – evitarea sublinierii propriilor merite; simpatie – încurajarea interlocutorului.
Elementele paraverbale care însoţesc dialogul sunt: accentul-pronunţarea apăsată a unei silabe; intonaţia-curba melodică ce se produce datorita variaţiilor de înălţime a sunetului în cursul emiterii unei fraze; debitul verbal–numărul unităţilor minimale (silabe, sunete) emise pe secundă; ritmul verbal-succesiunea de silabe “proeminente” şi ”neproeminente” între care se produce o distanţă, gesturile temporale.
Într-un dialog tăcerea poate sugera: aprobare / dezaprobare; ezitare; neştiinţă; uimire.
Un dialog eficient trebuie să prevadă reacţiile partenerului, să-i controleze posibilitatea de reacţie, să îl surprindă cu argumente neaşteptate, să îi lase impresia că are iniţiative de alegere a variantei de răspuns şi nu în ultimul rând să îl convingă ca o soluţie mai bună nu există.
În funcţie de numărul participanţilor şi de tipul de relaţie între ei, există cinci feluri de comunicare: comunicarea intrapersonală:emiţătorul şi receptorul nu sunt diferiţi (ex .monologul interior);codificarea nu este obligatorie, dar poate interveni; comunicarea nu depinde de transmiţător şi nici de canal, comunicarea interpersonală (diadică): presupune doi participanţi; obiectivele ei sunt: influenţarea opiniei\atitudinii celorlalţi, autocunoaşterea, obţinută prin determinarea celuilalt de a-şi exprima părerea despre noi, descoperirea lumii exterioare, stabilirea şi menţinerea relaţiilor cu alte fiinţe umane, comunicarea de grup: are loc între mai mult de doi participanţi; are loc la nivelul unor grupuri mici, comunicarea publică:presupune un emiţător unic şi un grup de receptori; principiile şi regulile comunicării publice sunt stabilite de retorică, comunicarea de masă: emiţătorul acestei comunicări este instituţionalizat şi se adresează unor destinatari necunoscuţi; formele de comunicare sunt variate:presa scrisă, radio, televiziune etc.
În „Dicţionarul Blackwell de sociologie” acest tip de comunicare este definită ca fiind : transmiterea de informaţie de către specialişti calificaţi către un auditoriu larg, diversificat, răspândit pe un teritoriu întins. Se realizează prin mass-media-mijloace complexe, printre care îndeosebi televiziunea, radioul, filme, ziare, cărţi, periodice şi, într-o măsură tot mai mare, Internetul. (Johnson, G., A., 2000, pg 79 )
Trecând în revistă numeroase definiţii, Dance a identificat 15 tipuri, fiecare dintre ele punând accentul asupra unui alt aspect sau componentă:(Mc Quail, D., 1999, p 15-16) simboluri, vorbire, limbaj,înţelegere – receptarea nu transmiterea mesajelor, interacţiune, relaţie – schimbul activ şi coorientarea, reducerea incertitudinii – ipotetică dorinţă fundamentală care duce la căutarea de informaţie în scopul comunicării, procesul – întreaga secvenţă a transmiterii, transfer, transmitere-mişcare conotativă în spaţiu sau timp, legătură, unire-comunicarea în ipostaza de conector, de articulator, trăsături comune-amplificarea a ceea ce este împărtăşit sau acceptat de ambele părţi,canal, purtător, rută-o extensie a transferului, având ca referinţă principală calea sau „vehiculul”( sistem de semne sau tehnologie), memorie, stocare-comunicarea duce la acumularea de informaţii şi putem „comunica cu” astfel de depozite informative, răspuns discriminatoriu-accentuarea acordării selective de atenţie şi a interpretării, stimuli – accentuarea caracterului mesajului de cauză a răspunsului sau a reacţiei, intenţie – accentuează faptul că actele comunicative au un scop, momentul şi situaţia – acordarea de atenţie contextului actului comunicativ, putere – comunicarea văzută ca mijloc de influenţă.
În ceea ce priveşte comunicarea educaţională, Liliana Ezechil, Gabriel Albu şi Ioan-Ovidiu Pânişoară consideră în lucrarea „Pregătirea psihopedagogică” că aceasta nu se deosebeşte fundamental de comunicarea general-umană, ci este influenţată sub aspectul formelor, mijloacelor şi conţinuturilor sale de scopurile specifice acestui domeniu de activitate. De asemenea ei susţin că în ceea ce priveşte competenţa de comunicare a profesorului, ea exprimă abilitatea acestuia de a spori impactul pe care îl produce asupra elevilor şi de a orienta activităţile ce se desfăşoară în sala de clasă în direcţia atingerii scopurilor instrucţionale şi educaţionale pe care le urmăreşte.( Potolea, D., Neacşu, I., Iucu, R. B, Pânişoară, I. O., 2008, pg 287)
În cadrul sociologiei, comunicarea ca proces pare să fi fost neglijată deşi, deghizată sub alt nume( interacţiune, relaţie, schimb, influenţă, control, putere, comunitate şi multe altele), ea era omniprezentă. Având ca punct de plecare cunoaşterea structurii sociale, ar trebui să putem prezice direcţia, frecvenţa, contextul, scopul şi uneori efectele comunicării. Printre factorii care generează comunicarea se numără: apropierea spaţială, apropierea socială(similaritatea), asocierea, cooperarea şi colaborarea, conflictul.
De asemenea procesul de comunicare este redat în primul rând de două aspecte caracteristice grupurilor mici: solidaritatea sau caracterul coeziv şi diferenţierile interne. Comunicarea sprijină coeziunea în mai multe moduri, printre care el identifică furnizarea unor însemne de apartenenţă sub forma unui limbaj comun sau a unor convenţii de adresare verbale sau non-verbale.(Mc Quail, Dennis,1999)
Un alt domeniu în care sinceritatea nu este întotdeauna pe primul plan este publicitatea. Odată cu apariţia unei oferte din ce în ce mai mari, agenţiile publicitare au fost nevoite să găsească „soluţii” pentru a convinge publicul să cumpere un produs, în defavoarea altuia. Consumul de bunuri a devenit o necesitate. Din această cauză nu puţini sunt consumatorii care sunt incapabili să distingă dacă mesajul publicitar este menit să le inducă nevoi false sau să îi manipuleze.
Persuasiunea este un proces ce constă în şase operaţii ( Kapferer Jean-Noel, 1990): expunerea la mesaje-pentru ca procesul de comunicare să aibă loc trebuie să se producă un contact cu mesajele, decodarea mesajelor-orice mesaj nu ne parvine iniţial decât sub forma unei stimulări senzoriale, în urma unor procese, însă el devine text, imagine, concept, a înţelege nu este suficient pentru a fi convins-există un ansamblu de operaţii psihologice al căror rezultat constă în acceptarea sau nu a mesajului, între a accepta o idee relativă la produs, la o cauză, la un om politic şi a modifica atitudinea cuiva despre acel produs, cauză, om politic este un pas, care sunt efectele unei campanii publicitare după o perioadă îndelungată de timp asupra unei persoane care a fost expusă? Schimbările de atitudine se menţin în timp? De ce depinde persistenţa sau declinul lor?, în ce condiţii o schimbare de atitudine va avea drept urmare o modificare de comportament?
Ca metodă de apărare împotriva utilizării minciunii în publicitate, au fost create coduri deontologice ale comunicatorilor.
Asociaţia Internaţională a Consumatorilor a stabilit următoarele principii(http//: www.biblioteca_digitală.ase.ro ):comunicarea profesională este legală, etică şi o problemă de bun gust, comunicarea nu trebuie să se limiteze doar la aspectele legii, ci trebuie să ia în considerare aspectele etice ale valorilor culturale şi spirituale, comunicarea trebuie să respecte adevărul, acurateţea şi cinstea pentru ca să fie favorizat respectul mutual în cadrul mesajelor transmise, articolele codului deontologic al comunicării profesionale trebuie să aibă autoritate asupra conştiinţei oamenilor din spatele profesiei de comunicator.
Psihologia socială este o disciplină fundamentală şi de neînlocuit în înţelegerea situaţiilor de comunicare şi în intervenţia asupra lor.Comunicarea este un act social, deliberat sau involuntar, conştient sau nu. Ea este ansamblul proceselor prin care se efectuează schimburi de informaţii şi de semnificaţii între persoanele aflate într-o situaţie socială dată. Procesele de comunicare sunt sociale, orice comunicare fiind o interacţiune. Avem de-a face cu un fenomen dinamic care implică o transformare, deci nu întâlnim un emiţător şi un receptor, ci doi locutori aflaţi în interacţiune: doi interlocutori.(Abric, Jean-Claude, 2002) Lewin afirma că orice individ funcţionează ca un organism supus unui ansamblu de forţe, de origine externă-presiunile asupra mediului-sau de origine internă, cu alte cuvinte aflate în legătură cu istoria subiectului şi cu implicarea acestuia în comunicare. Ansamblul forţelor care acţionează asupra individului creează nevoi, care la . rândul lor produc tensiune. Aceste forţe pot fi de două tipuri:(Abric, J., C., 2002, pg 53)forţe pozitive-corespund nevoilor de perfecţionare, de atingere a unor obiective, de autorealizare. Ele creează tensiuni pozitive, care vor da naştere unui tip de comportament ce vizează rezolvarea acestor tensiuni pozitive:acesta este comportamentul de apropiere, forţe negative-corespund nevoilor de a ocoli anumite obiecte sau situaţii, de a face în aşa fel încât să nu întâlneşti cutare sau cutare individ, de a evita un anume eveniment. Aceste forţe creează tensiuni negative care stau la baza celui de-al doilea dintre principalele tipuri de comportament: comportamentul de evitare . .
În „ Caietele” sale, Emil Cioran considera că :
„ Lumea nu se îngrămădeşte decât în jurul negustorilor de iluzii”.
În concluzie, consider că minţim pentru: a fi acceptaţi de societate; a avea succes; a obţine avantaje în muncă; a scăpa de necazurile vieţii cotidiene; a evita controale şi critici; ca să nu creăm neplăceri; să facem „un bine” ; să ne salvăm viaţa;
Într-o viaţă de om ţi se pot întâmpla multe: să nu ştii cum să comunici cu semenii tăi; să spui adevărul şi să fii retrogradat; să spui minciuni şi să fii lăudat; să fii nerod şi ceilalţi să te considere înţelept; să spui mai bine o minciuna frumoasă, decât un adevăr dureros; să minţi, considerând că astfel salvezi pe cineva; să nu distingi realitatea de ficţiune; să nu ştii cum să reacţionezi împotriva constrângerilor; să consideri minciuna ca pe o armă de apărare; să bârfeşti o altă persoană; să nu înţelegi că minciuna nu este decât o hoţie;să nu detectezi întotdeauna minciuna.
Omul trebuie să înţeleagă că niciodată nu e prea târziu să renunţe la minciună în favoarea adevărului şi să conştientizeze care este importanţa oricărui cuvânt rostit.
