Noua incursiune cinematografică a tandemului Tom Hanks & Ron Howard în universul sui-generis al lui Dan Brown – Inferno – aduce cu o încercare căznită de revitalizare a epocii filmelor din anii 2000. Așadar, laureatul premiului Oscar, Ron Howard, a adaptat pentru ecran cel mai recent bestseller din seria scrisă de Dan Brown – Da Vinci Code -, care-l are, drept protagonist pe Robert Langdon: Inferno.
În noua ecranizare, reputatul profesor de Istoria Artei, expert în descifrarea unor coduri, se află prins într-o conjuctură deloc prietenoasă, dar pe urmele renascentistului Dante Aligheri. Dacă în urmă cu șapte secole, ilustrul scriitor italian oferea lumii o reprezentare a Infernului (după experiențele triste ale Evului Mediu) și atenționa cititorii asupra modului în care păcatele îi duc pe oameni la pierzanie, în mileniul al treilea, istoria se repetă, dar la alt nivel.
De astă-dată, Răul capătă forme mai viclene: tehnologia și, implicit, virusurile create în laborator. Așadar, amenințarea cu o nouă primejdie, care va duce omenirea la o nouă “Molimă Neagră” – cum a fost epidemia de ciumă din Evul Mediu -, se ivește odată cu declarațiile lansate de excentricul milionar furios, Bertrand Zobrist (Ben Foster). Într-o conferință, acesta considera că suprapopularea actuală a planetei este un alt fel de cancer, care prin consecințele sale, aduce catastrofa, de aceea Zobrist găsește o soluție “potrivită” – suferința (în linie dramatică cu cea zugrăvită de Dante în Infernul).
Blestem, profeţie sau doar un puzzle al unui geniu malefic?
Profesorul Langdon (Tom Hanks) trăiește el însuși un “infern” pentru că se trezește într-un spital din Florența, pălit de-o amnezie retrogradă, supravegheat de o jună doctoriță, Sienna Brooks (Felicity Jones). În agitația ivită odată cu apariția unei misterioase vizitatoare, pe holurile spitalului, Vayentha (interpretată de tânăra actriță româncă, Ana Ularu), profesorul de la Harvard este nevoit să se aliaze cu Sienna. Speră el că numai așa poate să-l ajute să-şi redobândească memoria și să scape de urmărirea amenințătoare a femeii în uniformă.
Când situația începe să i se contureze, Langdon are surpriza să constate că, pe lângă misteriosul cilindru găsit în buzunarul hainei sale, mai este implicat și în ceea ce pare a fi un “complot împotriva întregii lumi”. Alături de Sienna, aleargă într-o cursă contracronometru prin (aproape) toată Europa pentru a dejuca un complot la nivel planetar.
Dan Brown nu a renunțat le obiceiurile sale ficționale și a pus la punct, în roman, un joc de piste false, care-au devenit rapid acele “trompe-l’œil” scenaristice și mesaje codificate, care funcționează fără timpi morți. În pelicula semnată de Ron Howard, acestea toate au devenit imagini apocaliptice (ce par desprinse din jocurile video) și flashback-uri, într-un soi de aventură regresivă, în dorința de a fi pe înțelesul marelui public.
Fără prea multe implicații și referințe religioase, Inferno se dovedește a fi mai mult decât un “popcorn movie” grație aspectului său sobru datorat imaginii (adesea, în flashback-uri, sunt utilizate editările în Cinemascope), imageriei de factură botticelliană și prezenței lui Tom Hanks (deși are vârsta 60+, actorul este atașat statutului de erou hollywoodian, rezistent în fața impresionanetei armate de apariții noi, mai bine ancorate în epoca actuală). Cu toate că scenariul e țesut pe arhetipala cursă contracronometru pentru a împiedica Apocalipsa, filmul are meritele sale. Acest nou duet actoricesc, Tom Hanks și Felicity Jones, contribuie la evitarea ridicolului din povestea cinematografică: cursele nesfârșite, ba pe holuri de spital, ba printre turiștii de pe străzile Florenței, printre culoarele întunecate ale unor clădiri-monument iconice, câteva scene aproape burlești (furtul măștii mortuare a lui Dante, acrobațiile involuntare prin podurile muzeelor, bătăile din trenul de mare viteză), grupările misterioase, virusuri biologice și explozii).
Spectatorul poate, lesne, găsi scuze pentru toate aceste excese acceptând surâsul complice al eroului principal. De asemenea, în acest uriaș twist, cu aspect ezoteric, modificarea unor personaje din carte pare nimerită, deși se pierde din esență, se câștigă în plăcere (culpabilă). Prezența admirabilelor actrițe Felicity Jones și Sidse Babett Knudsen, mult mai interesante decât cele ale colegilor de platou, Omar Sy și Irrfan Khan, dinamizează pelicula și mențin trează atenția privitorului. De asemenea, imaginile unei Italii turistice (Palazzo Vecchio, Piazza del Duomo) sau a Istanbului asaltat de turiști (Hagia Sophia) mai domolesc ritmul frenetic al cursei infernale.
Peripețiile de expresie ezoterică, imaginile de album turistic din Italia, șarmul lui Tom Hanks, muzica creată de Hans Zimmer și reverența (indirectă) pentru marea cultură europeană (Renașterea) fac din Inferno, mai degrabă, un telefilm de lux decât un blockbuster. Fără a fi vreo nouă capodoperă a cineastului care-a realizat Backdraft, Apollo XIII și Rush, lungmetrajul poate decepționa cititorii devotați romancierului Brown, dar, la fel de bine, poate încânta spectatorii amatori de astfel de spectacole vizuale.
Inferno
Regizor: Ron Howard
Scriitor: Dan Brown
Scenarist: David Koepp, Dan Brown
Operator: Salvatore Totino
Muzica: Hans Zimmer
Producător: Michael De Luca, Andrea Giannetti, Brian Grazer
Monteur: Tom Elkins, Daniel P. Hanley, Daniel P. Hanley
Distribuţia
Tom Hanks (Robert Langdon)
Felicity Jones (Dr. Sienna Brooks)
Ben Foster (Bertrand Zobrist)
Irrfan Khan (Harry Sims ‘The Provost’)
Omar Sy (Christoph Bruder)
Sidse Babett Knudsen (Dr. Elizabeth Sinskey)
Ana Ularu (Vayentha)
Ida Darvish (Marta)
Via WebCultura
Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.