Noi trăim într-o țară de părerologi

A trecut mult timp până mi-am dat seama că, într-adevăr, e o chestie bună în proverbul acesta și cel mai deștept cedează. Nu fiindcă și-a schimbat părerea, nu pentru că vrea să-i dea satisfacție celui aflat în eroare, ci pur și simplu pentru că uneori, de multe ori, cel mai deștept alege să-și conserve energia. Și pentru că, fiind mai deștept, știe să-și aleagă luptele și își dă seama că unele, multe chiar, nu merită efortul.

Noi trăim într-o țară, o lume chiar, de părerologi. După părerea mea. Care, cum bine mi-a spus cineva acum niște ani, am o părere despre orice. Dar una e să-ți dai cu părerea și alta e să te iei la harță sau să insiști că ai mereu dreptate, indiferent despre ce vorbești.

Am ajuns la concluzia că „a avea mereu dreptate” e și un semn al unui nivel de inteligență mai redus, mediu cel mult. Fiindcă acela care s-a deșteptat, măcar puțin, nu-și pierde timpul prețios demonstrând proștilor că greșesc. Plus că mai există și pericolul despre care zicea Mark Twain, parcă, atunci când încerci să dezbați ceva cu un nu-prea-inteligent.

Și „a avea mereu dreptate” mai merge și mână în mână cu o imposibilitate de acceptare a dialogului. Să porți purta un dialog rațional, cu argumente valide, înseamnă că ai putea ajunge chiar la concluzia că tu greșești și interlocutorul are dreptate. Ceea ce e de neacceptat pentru prostul care le știe sigur pe toate.

Am citit undeva că oamenii inteligenți au mereu îndoieli, numai ceilalți, mai puțin dotați intelectual, sunt plini de certitudini.

Așa că, înainte să încep să mă contrazic cu cineva pe numărul peroanelor din gară, ori dacă Superman l-ar bate sau nu pe Omul Păianjen, sau dacă Jennifer Aniston e urâtă sau frumoasă, mai inspir de vreo 2-3 ori, adânc așa, și-mi spun mie: chiar are sens?

În sportul ăsta al aruncatului cu părerea trebuie să mai fie și oameni care admit că greșesc. Altfel ateii ar putea să-i linșeze pe credincioși, vacciniștii pe nevacciniști sau fanii corectitudinii politice pe cei care cred că politica asta e o aberație.

Și apropos de aberații: ieri am văzut pe pagina unei doamne, care e jurnalistă, o idee care m-a șocat. M-a șocat și mai tare numărul celor care aplaudau frenetic ideea. Zicea doamna că aceia care nu se vaccinează să fie lăsați să-și plătească din buzunar tratamentul, în caz că ajung la spital (ca și când asigurările de sănătate plătite de aceștia nu mai contează în ecuația de față). Înainte de asta, am văzut la alții propuneri și mai extreme, cum că nevaccinații n-ar mai trebui să fie tratați, dacă se îmbolnăvesc. Ce să mai zici? Pe linia asta, fumătorii care fac cancer la plămâni ar trebui, în loc să primească medicație, să fie puși în piața publică cu plăcuța atârnată de gât: „așa nu”, mâncătorii de dulciuri care ajung obezi sau fac diabet – la fel, poftitorii de slănină și alte grăsimi – lăsați să facă infarct, că doar și-au făcut-o singuri.

Corectitudinea politică e dictatura unora care au mereu dreptate. Chiar și când greșesc.

Și dacă deja la Hollywood, și nu doar, au ajuns să se facă filme care trebuie să respecte rețeta asta (musai oameni de culoare în scenariu, femei, homosexuali, calculat la milimetru procentul acestora din total, ghidat scenariul spre idei care trebuie să includă anumite teme), dacă libertatea de exprimare este cenzurată, în numele democrației, cică, dacă un jucător negru trebuie să fie numit celmaipuținalb pentru a nu fi lezat, sau dacă o rugăciune a ajuns să fie încheiată cu ” a men and a woman” în loc de „amen” (pentru a nu discrimina femeile, chipurile), cred că e indicat să ținem bine de cărțile pe care le avem în biblioteci. Cât să mai dureze până vor fi și ele interzise sau arse în piața publică?

Și să ne alegem atent luptele pentru care vom cheltui energie și timp, fiindcă se dă o bătălie pentru sufletele noastre, una care devine tot mai acerbă, și luptătorii ei tot mai înverșunați.