în zerouri nu mai am aer
roz albi cenușii
mici mari cam cât roata sorții
elefanți cu gingașe suflete
umplute cu un gaz mai ușor decât aerul
vârfuiesc la nesfârșit leagănul
podului minții
din lungi (dez)acorduri am învățat să număr:
„un elefant se legăna pe o pânză de păianjen”
și când în zerouri nu mai am aer
mă retrag cu torțe la mal de răbdare
ca în savoare absurdul
foto sursa
cu ziua descătușată din robia culorii
și acele albe femei ce dungi
albe crestează pe spatele tigrului alb
îmi trudesc, căutând alte chipuri și catedrale,
micile mari dioptrii ale disperării de-a fi… Citește și acele albe femei
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
