era la fel de credibil precum cei
ce pretind că au pereții plini de strămoși pictați în ulei
iar undeva adânc într-un scrin
nobile răni mute alături de mici
ofuri sclipitoare în prelungirea unor mânere de-argint și
ascunse-n batiste cu monogramă
câteva lacrimi vărsate de cele mai
neînțelese poeme
fără să-i ceară a început să-i dea lecții iar ea
era atât de frumoasă încât a crezut (la început) că
muzica o muzica este
însăși invenția lui el
n-a făcut nimic să o contrazică
dar ea iubea mai mult lumina
și
l-a văzut
mai multe etaje toate ferestrele
dau spre interior și-n
fiecare câte-o pisică toarce
marea mă înfășor în ea sunt zveltă
și verticală liftul oprește o altă
livadă se-aruncă-n brațele tale de cel
stâng atârnă un ceas ticăie-n el
insomniaci zeițe însărcinate șoferul beat de pe
salvare… Citește și mărul
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
