Tu crezi că așa cum spui tu la vacă spune toată lumea pe glob …?

Nu râd la comedii, deși îmi doresc, o, Doamne, cât îmi doresc!

La cele americane aproape deloc, la cele franțuzești, așa și așa, la cele românești, moderat.

Râd uneori, ca o apucată, la anumite scene din filme la care nu râde nimeni.

Mi se întâmplă deseori să râd la anumite replici din filme serioase în care scenariul, văd la sfârșit, e semnat de câte un evreu. Or, mie îmi place să râd. Mă fascinează oamenii veseli. Mi se întâmplă să râd și dacă văd pe cineva că râde cu poftă, chiar dacă nu știu motivul. Râd de bucuria lui. Râd ca proasta, asta e. E contagios, se spune. Aș râde toată ziua, dacă mă întrebați. Ei, asta e problema, că, nu știu de ce, dar mi se întâmplă să nu râd când toată lumea râde.

Cred că am simțul umorului defect. Pricep scena sau bancul, vreau și eu să râd, dar nu îmi reușește decât un zâmbet chinuit. Ascult cu plăcere bancuri și anecdote, vânez jocuri de cuvinte și umor voluntar sau involuntar, mă uit la comedii (nu excesiv, pentru că am observat că nu mă potrivesc mereu cu gustul autorului și sunt din start sceptică, recunosc), citesc piese de teatru comice pe unde apuc. Râd la (anumite) bancuri seci, la cele cu jocuri de cuvinte și la cele etnice. Știu unele bancuri care mi se par geniale. Îmi plac bancurile cu poantă, cu istorie, cu subtext, habar n-am cu ce.

Cele cu Alinuța, în general, mă oripilează, îmi chircesc stomacul, deși pot înțelege acest tip de umor și știu câteva chiar reușite.

Bancurile lungi mă irită, cele cu animale mă dezorientează (deși știu câteva grozave, grozave de tot). Pe cele jucate/mimate de vorbitor le aplaud dintru început. Nu am uitat nici acum momentele din timpul studenției când un bun prieten, student la actorie, spunea câte un banc. În top era unul cu un dop de șampanie. Îl rugam pe Gabi să repete la infinit bancul, pentru că el juca o întreagă scenă.

Cu ochii, cu tot sinele lui, făcea dintr-un banc subțire un regal. Gâtul lui era sticla de șampanie, dopul ieșea cu un deget strecurat printre dinții spre obraz și înapoi, nu mai știu despre ce era bancul, dar joaca, actoreala, ne câștiga pe toți, uitam să și respirăm o vreme și la sfârșit râdeam cu lacrimi, deși știam bancul. S-ar putea să fie vorba și despre asta, despre cum se spune bancul, nu numai despre banc.

Deși… bancurile cu evrei sau alte nații, dacă nu sunt jucate cu accentul aferent, nu au savoare. Și că veni vorba despre… Mi se pare foarte comic Snatch, îmi plac teribil personajele, dar și istoriile rapid încâlcite și isteț descâlcite. Miranda Hart mi se pare delicioasă, cu poza ei de femeie naivă prin care demolează ipocrizii feminine de tot felul. La Seinfeld m-am uitat cu regularitate, gustul pentru detaliul comic mundan aici l-am văzut prima oară. Ca să nu vorbesc de dansul lui Elaine, de felul în care Kramer deschide ușa sau mănâncă din frigiderul lui Jerry, de nedumeririle meschine ale lui Costanza – delicioase!

La Trevor Noah m-am uitat la tot ce am prins și mă uit repetat. Mai nou, Norsemen mi s-a părut suficient de comic (am văzut seria Vikingii cu religiozitate, altfel nu cred că e posibil să te amuzi).

(Eeeh, și trebuie să spun: mă topesc după poeții Văcărești și după Costache Conachi. Dar hai să spunem, ei nu se pun, că nu scriau cu intenție comică, mă gândesc. La fel, câteva fragmente din cronicile muntene – Radu Popescu e preferatul – sau din anchetele dialectale muntenești).

Îmi place umorul din teatrul (istoric!) al lui Sorescu (întotdeauna am confundat grădina suspendată cu sabia lui Damocles, una mai suspendată decât alta),

râd de-a dreptul când citesc „Căldură mare” sau „Telegrame”, ale lui Caragiale.

Le recitesc deseori.

„Cioara” și „În jurul unui divorț”, ale lui Topîrceanu mi se par delicioase, mă binedispun mereu. Și „O sută de ani …” a lui Ioan Groșan, ooo, câtă bucurie!

Aș zice că mă încântă umorul grav (există așa ceva?!) din cărțile lui Preda.

Îmi plac profesorii care își încep cursul printr-o anecdotă și oamenii care spun povești, de cele mai multe ori cu tâlc, că de-aia le spun, că au tâlc, presupun.

Aa, și „anecdota primează!” a Junimii. Cred că și despre asta e vorba aici, despre a înțelege cât e de important ca „lecția” să vină indirect, dar prin învăluire, insinuant, să te surprindă (chiar dacă limbajul e dur), nu să îți cadă în cap sau în ochi cu toată forța, de-a gata și fără… eleganță, să zicem… Nu ?

… Dar nu râd (nici măcar nu surâd), când, în filme sau nu, cineva cade pe o coajă de banană ori când se împiedică sau când cineva vomită ori se murdărește apocaliptic cu materiile din latrină. Nici bătăliile cu frișcă nu mă amuză, iar la bătăile cu perne mă întreb dacă nu devine în timp dureros să îți tot croiești perne peste cap și peste brațe.

Copil, nu râdeam nici la Stan și Bran, mi se făcea milă când de unul, când de altul, la Charlie Chaplin plângeam de-a dreptul, dar o fi fost pentru că eram copil, cine știe. Mă întreb cine râde totuși la Charlie Chaplin. Sau la Buster Keaton. Și amândoi îmi plac enorm, să ne înțelegem.

Dar eu nu râd când râde toată lumea, asta e problema mea. Și tare aș vrea. Sau să înțeleg când și la ce sau de ce râd oamenii. Nu mă interesează aici decât râsul care descarcă, care bucură, care construiește. Stări, prietenii, simpatii, comuniuni. Nu interesează aici râsul-batjocură, râsul bășcălie. Pentru ăsta nu am gust. Deloc. Niciodată.

„Un dislexic întră într-un bra”, ăsta e ultimul meu banc preferat. Nu râd în hohote, dar râd totuși de vreo două luni.

Asta e un fel politicos de a vă întreba: Știți bancuri noi?

Pe Ohara Donovetsky o găsiți pe blogul ei. Aici.