Îmbrăţişare, ultimul act

Trase ciorapul peste cana albă de ceai şi centră gaura cu firul fugit în dreptul hăului din cană ca să poată începe operaţiunea. Cârligul acului rămase pentru câteva clipe agăţat în câteva fire încă stabile. Îl scoase uşor şi începu să caute ochiul pierdut. Lumina slabă se încăpăţâna să se prelingă doar înafară de pe buza cănii, fără să se scurgă măcar puţin şi în ea. Se întoarse cu totul spre lampă. Repeta mişcările la fiecare fir împletit în noua buclă creată cu îndemânarea de odinioară a mamei, sărăcuţa. 

Ultimul ciorap sfârşise în oala de vopsit ouăle de Paşte. La frunzuliţele de trifoi şi de pătrunjel adăugase bulinuţe albe picurând ceară pe ouăle reci, la final. După vopsire, ciorapul a rămas plin de pete colorate de la cojile de ceapă şi de la frunzele de varză roşie, de purtat prin casă sau când n-are cine să-l vadă. Oricum, se scămoşase de la o vreme, iar firele-i pocneau la orice atingere.

Valea ceţoasă şi sumbră luneca printre munţii negri. Șoseaua o însoţea fidel – ştia ea – până departe, cotit, dincolo de mugurele de munte care creştea la subţioara stâncilor, chiar lângă firul drumului. Norii coborâseră de pe crestele de dincolo de apă parcă până la un stat de om.

Verifică încă o dată dacă firul recuperat e prins bine, apoi survolă cu privirea întreaga suprafaţă după ce se înmănuşase până la cot într-un picior al ciorapului, apoi în celălalt. Părea că revizia aceasta din urmă adăugase doar o nouă înfloritură modelului la care va mai avea mult de migălit în dantela tristeţilor ei. Se ridică puţin ameţită de concentrarea la lucrul de mână şi se înfăşură mai bine în şalul mare de lână verde. Subţiat şi acesta în câteva locuri, nu se rupsese încă. Într-o seară se gândi că fiecare fir care va ceda îi va da ocazia să umple golul cu un nasture colorat din cutia de mosoare şi butoni a mamei, drept aducere aminte a unor zile mai fericite.

Valea se întuneca şi foşnea şoptit la ruga de seară a brazilor. Umbrele se însufleţeau şi se conturau tot mai clar în luminile maşinilor care treceau în grabă.

Ieşea seara de cele mai multe ori. Nu-i mai era teamă nici de întunericul aproape palpabil, nici de şoaptele nopţii. Avea totuşi o strângere de inimă de fiecare dată când zgomotul frânelor anunţa întâlnirea cu vreun necunoscut, un evadat din cealaltă realitate…

Copacii iubitori de apă îşi limpezeau pletele lungi în undele înşelătoare. Fărâmiţă câteva felii de pâine şi lăsă fulgii albi să se topească în materia aceea neliniştită şoptind din adâncuri, ameţitoare descântece. Lumina o înnobila dându-i transparenţă acolo unde ea, captivă într-o albie prea îngustă, se opunea gravitaţiei, tâşnind şi scuipând stropi argintii.

Se descălţă şi, ridicându-şi poalele fustei, se aşeză pe mal lăsând apa să-i atingă uşor tălpile, degetele, apoi gleznele. Nu era chiar rece, doar răcoroasă şi fremătândă. Nu aştepta nimic, ceasul ei interior părea că scurge orele leneşe în fluviul răbdător al tuturor timpurilor. Peste crengi o pasăre neagră îşi desfăcu aripile şi plană scurt, apoi căzu în tufişurile de pe partea cealaltă a râului. Toate ramurile învecinate îşi alungară vrăbiile şi păru că liniştea care urmă deveni plină de aşteptare.

Ea mai privi un timp malul tulburat de căderea păsării.

Focul creştea în cercul soarelui şi lumina colora dealurile în verde curat şi vălurile de borangic ale râului în aurul solzilor de peşte. Două crengi căzute izolaseră un ochi de apă ca un iaz pentru păpuşi. Ea îl privi amuzată imaginându-l populat cu creaturi mărunte şi vesele care se stropesc şi se scufundă în joacă pentru a ţâşni în alt loc, într-o risipă de energie şi de nepăsare faţă de toate durerile lumii.

Un timp rămase dăruită acelui vis, zâmbind fără să ştie. Se aplecă uşor şi aşa, lăsându-şi chipul sorbit de oglinda năzdrăvană a apei, căută să se re-compună din sclipiri de aur şi transparenţe unduitoare – chip lichid neîmblânzit. Dar nu se regăsi în strania vedenie vineţie, cu ochi închişi şi plete încâlcite care îşi definea tot mai clar contururile, un spectru gata să spargă suprafaţa umedă pentru a deveni fiinţă. Lumea de poveste care păruse să populeze bucla de apă se retrăsese în spatele unei imagini sumbre, prevestind rău.

El plecă, promiţând că se va întoarce într-una din zilele care vor veni. O promisiune, ca o primăvară.

Se întoarse după 2 anotimpuri, pe când pietrele se încingeau şi fructele se rumeneau în cuptorul dintre munţi. Ochii ei erau mai neliniştiţi iar nuanţele cerului se despleteau în apele irişilor stelaţi. Ochii lui îi răspundeau ca o şoaptă:

– Părul tău miroase a toamnă şi a pământ umed. Îţi cade pe umeri, pe spate, îţi ascunde gâtul alb şi talia prelungă şi subţire – un cocon auriu, moale, deşirat, cu firele fine înfoiate de vânt. Lasă-te în voia mea, lasă-mă să ţi-l împletesc cu frunze şi iarbă, să aşez pe fruntea ta greutatea coroanei lui – un nimb care să-ţi lumineze chipul. Fii mireasa mea şi a pădurii în care dorul meu a răspuns dorului tău cu acest prim şi ultim sărut!

Ea nu înţelegea decât că el dorea să o facă frumoasă, să-i pună ordine în şuviţele rebele, să şi-o facă mireasă. Dorul ei şi dorul lui pecetluit de un sărut… Se întoarse, oferindu-şi voalul de aur mâinilor lui pricepute. Privi spre vârfurile copacilor dar ochii îi lăcrimară de atâta lumină şi pură strălucire, mireasă înlăcrimată, aşa cum se cere şi cum se întâmplă la cununii; întregul ritual se sublima în gestul lui repetat, lent şi meticulos, prin care aşeza ritmic printre şuviţe culoare, aromă şi catifelare. Uitare de sine şi uitare de toate…

El îngâna o melodie stranie şi, aşa cum îl ştia dintotdeauna, persista în muţenia lui atât de expresivă. Cuvintele ar fi fost oricum prea sărace pentru a-i însoţi gesturile.

Apele cenuşii îi căutau chipul dar i-l striveau printre unde. Tot mai subţiri, petele de lumină se scufundau în adâncuri şi dispăreau.  

 “Cu el începe lumea, şoptea pădurea, cu el se şi sfârşeşte. Fii mireasa şi doamna lui dincolo de stelele albe, deasupra oricăror munţi, mai presus de zborul oricăror păsări, acolo unde cântecele lui neauzite se prefac în simfonii, murmurul lui se însufleţeşte şi rimează în poeme!”

 “Rămâi prinsă în oglinzile mele, spuse râul. Aici, printre ramuri şi străluciri de unde, te vei regăsi mereu, adevărată, căci apele mele nu mint, nu te amăgesc. Şoaptele mele cântă eternitatea în ritmurile împletite ale tuturor veacurilor şi ale tuturor lumilor. Printre munţi cobor să te găsesc, mireasă a mea!”

 Ascultând deopotrivă glasul pădurii şi pe cel al râului, privi încă o dată printre ramuri cerul rozaliu-portocală şi norii sidefaţi deasupra cărora pluteau şiruri de păsări roşii cu ochi de foc. Şi deodată, strivite de lumina şi culoarea cerului, braţele arborilor se subţiară şi se alungiră parcă – negre degete sfâşiind o cortină de metal incins.  

Atunci vorbi el şi glasul lui, abia ghicit, umplu pădurea de freamăt.

Spuse doar “A mea eşti!” şi mâinile lui mai devreme uşoare şi blânde se crispară într-o îmbrăţişare definitivă. Uimirea ei se preschimbă în spaimă atunci când vinişoarele care-i pulsau sub pielea palidă se umflară iar puterea care o ţinea prizonieră o supuse total. Trupul lui se acoperi cu scoarţă şi spini şi-şi pierdu tălpile picioarelor în ţărână. Câtă durere se citea în ochii lui împietriţi şi câtă nemărginită, neomenească dragoste! Şi câtă durere creştea în pieptul ei zdrobit de atâta pasiune!

Sub ea, şalul verde, cu ochiurile rupte în colţurile pietrelor, aluneca spre apă, se umfla în unde, iar zbaterea ei, mişcarea tot mai lipsită de energie a picioarelor, îl împingea departe. Cupola cerească se inundă de viziuni şi de glasuri prelungi şi fiecare sclipire se scurse, după momentul ei de glorie, într-o mare de aur topit, lăsând în urmă-i, înaltului, pecetea ei de întuneric adânc.

Când toate sclipirile s-au strâns în palma pământului iar cerul s-a umbrit de cenuşă, au ştiut că mai au doar o scânteie de suflet în piept. Şi, mică de-acum, împăcată şi aproape rece, ea se prelinse ca o apă curată din braţele lui, printre degetele-i noduroase şi mari, în undele tăcute şi sfioase. El doar o privi cum se pierde sub verdele oglindit al arborilor şi în cel împletit al şalului ei vechi, cu ochiuri lăbărţate de care se agăţaseră frunze roşii şi libelule albastre, mult mai frumoase decât nasturii pe care i-ar fi putut ea coase vreodată drept aducere aminte a unor zile mai fericite…

   

Îmbrăţişare, ultimul act

Grafică: Eli Sandu

Citiți și Fragment 2