„Viață îmbrăcată subțire” și oglinzile ei deformate

„Viață îmbrăcată subțire”, al doilea roman al scriitoarei Ileana Popescu-Bâldea, apărut la editura Astralis, București, 2018, este o construcție poematico-narativă, articulând stările insecurizante ale condiției umane aflate în impas existențial, într-un timp când tensiunile inter- și intrapersonale pot atinge cote maxime și controlul poate fi pierdut.

Prezența vie a autoarei în textul ce pare a avea două autoare, una creând-o pe cealaltă ca personaj-narator, fără retragerea celei dintâi, implicarea spontană și directă în considerațiile adnotate fiecărui capitol, insistența pe detaliu, explorarea subconștientului imprimă romanului autenticitate prin autoreferențialitate, o anume ambiguitate postmodernă și fragmentarism, și, evident, pun amprenta de sensibilitate și inteligență discursivă a acesteia, în sensul relevării adevărului unei conștiințe profund analitice, cu inflexiuni poetice și filozofice, meditative.

Încercare proustiană de recuperare a timpului

Povestea brodează universul unui personaj feminin ce balansează între forță și sensibilitate, raționalitate și oglinda deformată a iluziei, cu mărturii ce țin de experiența internă a sinelui, gânduri ce au un lirism aparte, al căutării sinelui, o conștiință punând în ecuație percepțiile și observația lucidă, cu fiorul tragic al eșecurilor, al morții, al divorțului, sau căldura umană, dispoziția ludică (Rok) și erudiția culturală a Iuliei.

„Viață îmbrăcată subțire” este un roman fără acțiune propriu-zisă, instanțele narative s-au topit în considerațiile teoretice, legate de suflet, așa cum stă bine unui roman cu tentă clară postmodernă, în care acțiunea nu are un rol definitoriu, ci mai degrabă sunt luate în considerare impresiile, senzațiile diferite de la un moment la altul, cu întrebări și răspunsuri despre ființare, mereu reluate și analizate.

Iulia Manoliu, medic în București, trăiește o experiență dificilă a sufletului, luptând să se regăsească, într-o încercare proustiană de recuperare, la nivel mental, a timpului. Vorbește despre un timp când o iubire s-a pierdut pentru că n-a știut să înceapă, când alegerile nu i-au aparținut nici măcar profesional, iar acum este pe cale de a renunța la o altă iubire, aceea a soțului, din care va păstra dureros și tandru în același timp, doar inelul.

Realitatea este ca un linx înfometat

S-ar părea că destinul implacabil îi răpește Iuliei dreptul la fericire, la împlinire în acest timp prezent, cu o geografie relativă, care demitizează fericirea, răstoarnă adevărul și schimbă valorile intrinseci ale lumii.

Romanul configurează așadar vibrații ale sensibilității unui personaj ce trăiește traumele teribile, fie din spital, unde „realitatea este ca un linx înfometat”, fie ale unui cuplu în destrămare, pe fondul realităților ce îmbracă, simbolic, viața cu iluzii și paradoxuri, într-un chip fragil, subțire.

Viața Iuliei pare că se desfășoară într-o perpetuă observație a lumii ce-i dezvoltă vibrații de gândire și simțire și, ca anestezie a suferinței, zâmbește în oglinda deformată a vieții, proiectată în iluziile sale. Zâmbetul ei trist, al unei stări de spirit puternic sensibilizate, are multiple nuanțe, în strânsă legătură cu situația de viață, când obtuz ori sardonic, când circular, sincopat, strâmb, stingher, persiflant și din nou trist sau înghețat pe buze.

 

 

Ce pot eu să fac împotriva timpului?

Ochii săi verzi, cu pupile midriatice, sunt magnetizați de monitorul din salonul unde tatăl său fusese internat într-un spital din Vâlcea, în urma unui infarct. Iar suferința prelungită pur și simplu șterge orice zâmbet. (Cutia) Iulia poate avea o privire insondabilă, la un moment sau altul, ea urmărind, ca autor al romanului propriei vieți, cu un ochi hipertrofiat, propriile trăiri emoționale, pulsul rapid, insinuările, gesturile, acest „eu claustrat”, intangibil, cu stări ambigue dictate de subconștient.

Dialogismul vocilor auctoriale (în sensul dat de Mihail Bahtin) reliefează iluzia Iuliei, ipostaziată multiplu, în contexte diferite, de a vrea să-și apere visul, dreptul la fericirea pe care n-o poate pune în sertar. Ea își pune întrebări ce par a nu avea răspuns „Ce pot eu să fac împotriva timpului?”„Ce forțe obscure dirijează destinul uman?”, „Pentru ce făcusem medicina?” Înțelegerea, fragilă și ea, a devenit neînțelegere, iar armonia se vede în oglinda deformată a vieții, dizarmonie. Apoi propria conștiință răzbate: „Hai să scriem romanul acela!” și , din nou ne întâlnim cu același personaj vorbind cu și despre sine, reluînd problemele, mereu pe alți versanți ai cunoașterii, într-o manieră poetico-filozofică.

Jocul anost al imaginilor la suprafața adevărului

Cunoașterea sinelui presupune sensibilitate și inteligență emoțională pe care Iulia le are și gândurile ei o raportează la universul interior, aflat într-o perpetuă căutare. Și în universul deschis, la fel, ea găsește suficiente motive pentru a percepe viața în dimensiunea ei reală: iluzia iubirii îmbracă subțire viața, la fel golul din jur, teama de interdicție, sentimentul că viața nu e trăită, neavând certitudini.

Când te simți străin în propria casă, când inutilitățile înghesuie timpul cu serviciu, tăceri vindicative, deturnări de sensuri, râsul sincopat, cuvinte convenționale, pași mecanici, „senzația că te înăbuși între obiecte umile, fără sensibilitate”, trecutul în mișcare, „jocul anost al imaginilor la suprafața adevărului”, „cotidianul adânc, inform cu relații degradate și convenții consumate”, sentimentul de culpabilitate pentru că un copil nu poate fi „o inutilitate”, cum zicea Mitu, soțul Iuliei, de care fatalmente avea să se separe într-o zi (Rok), „oftatul închis în tine”, toate acestea sunt tensiuni ce configurează o viață îmbrăcată subțire, precară, neîmplinită, lipsită de protecție, deformată de o oglindă paradoxală a lumii, proiectată în sine.

Iulia, având conștiința unei infinități de ipostaze, simte că ar trebui să poată să-și îmbrace viața cu ochiul treaz al conștienței, al echilibrului, al responsabilității asumate firesc și poate al fericirii (Viața mea cu ochi), însă toate acestea nu mai pot fi decât cuvinte cu nuanțe, într-o lume în care iluzia deformează și cursul firesc al vieții trece, din nou, pe alte trasee narative, pe altă pistă de alergare, aceea a alienării. Este efectul epuizării fizice și psihice de care ea mereu amintea, al stării aceleia de robotizare de care vorbea în trecut.

Iulia Manoliu, personaj complex, demitizează modelul arhetipal al Evei, femeia frumoasă și atât, ea intră în conștiința cititorului modern sculptând ideea de lege a destinului cu care nu putem lupta fără compromisuri, dar lupta trebuie să fie conștientă, asumată de intelect și suflet, iar pentru atingerea fericirii, riscurile cele mai mari merită efortul depus, pentru ca sufletul să-și afle armonia la care accede însetat.

În concluzie, miracolul textului este țesut în deplasarea cu rafinament a experienței noastre de la realitate la hiperrealitate, în conexiune cu tot ce înseamnă trăire și reflexivitate, adeverind afirmația la nivel general-uman a lui André Malraux că „fiecare civilizație modelează o sensibilitate”.

Citiți și Note pe marginea Legilor nescrise, de aceeași autoare.