De-am trece
Ileana Mălăncioiu
Ci iarăşi mă apropii şi-aştept
Şi nimeni nu vine-napoi
Se vede hotarul şi-aş vrea
Să-l trecem măcar câte doi.
Tu mergi ca şi mine-ntr-acolo,
Simt iar în tăcerile lungi
Că parcă ajungi înainte
Şi parcă te bucuri c-ajungi.
De-am trece măcar câte doi,
Legaţi între noi cât de cât,
Să nu fim chiar singuri de tot,
Să nu ni se facă urât.
*
A stat ninsoarea
A stat ninsoarea, a stat viscolul, a stat tot,
Nimic nu mai pică acum nici din cer,
Nici de pe-acest pămînt, oricît ai aştepta
La fereastra albită de ger.
Îndepărtază-te, nu mai spera, nu
Mai sta cu nasul lipit de acel geam,
S-a dus şi ea, s-a dus şi tinereţea, s-au dus
Şi iernile înfrigurate în care treceam
Alunecînd încet dintr-o vîrstă în alta,
Dintr-o viaţă în alta, dintr-un iad
Mai înfricoşător ca însuşi iadul
Acolo unde sufletele cad
Aşa ca de la sine, fără să le mai pese,
Cum cad ninsorile peste o cruce,
Cum cade ochiul unui muribund
Pe ultimul lucru care se duce.
Nicolae Steinhardt declara despre Ileana Mălăncioiu :
Curajoasă. Aspră. Le vede, le știe, le spune. Și cu suflet de muiere sensibilă, simțitoare. Suflet adânc, colțuros. Mare poetă.
Da, asta admir: o tărie inteligentă (foc) și totodată accesibilă milei, duioșiei (indirecte). Am calificat-o: o Antigonă ducându-l pe Oedip de mână, dar o Antigonă cu suflet de Electră (și de Ecaterina Teodoroiu).”
—365 întrebări incomode adresate de Zaharia Sângeorzan lui Nicolae Steinhardt
Citiți și Adrian Păunescu…