Hoții de frumusețe/Les Voleurs de beauté – Pascal Bruckner.
Frumusețea este o crimă? Ar trebui să pedepsim ființele superbe, pentru că ne eclipsează prin perfecțiunea lor? Eseu sau roman?
La fiecare nouă apariție publicistică, Pascal Bruckner imprimă astfel de chestionări ? Roman cu temă etică, Hoţii de frumuseţe analizează genul de interogații despre tentaţiile tinereţii eterne şi urmăreşte felul în care ne lăsăm înşelaţi de aparenţe. În paginile acestei cărți, Frumuseţea îşi trăieşte Lunile de fiere, dacă ar fi să-l parafrăzăm chiar pe autor – Pascal Bruckner. Pornind de la realitățile lumii moderne, eseistul-filosof conchide: “Exigenţele privind tinereţea, sănătatea şi esteticul n-au fost nicicând atât de ridicate. E una dintre moştenirile faimosului slogan din ’68: «Să n-ai niciodată încredere în cineva care are peste 30 de ani».”
Așadar, undeva – la graniţa dintre Franţa şi Elveţia – trei inși pun la cale un complot împotriva Frumuseţii. Să fie, oare, la mijloc doar izbucnirea halucinantă a unei perversiuni sadice? Nici pomeneală. Avem de-a face cu o doctrină şi cu aplicarea ei obstinantă: complotiştii văd în frumuseţea inegal distribuită o inechitate care trebuie eliminată. Cu siguranță, pare o viziune apocaliptică. În fond, e vorba despre un basm filosofic, în egală măsură și un thriller provocator ce dozează perfect suspansul, erotismul, teroarea. Lucid, fantezist, dar și melancolic, Pascal Bruckner atacă codurile, mânuiește cu abilitate violenţa anomaliei şi cruzimea detaliului pervers într-un discurs impecabil, înzestrat cu farmec şi rigoare logică.
Scriitorul moralist reunește, aici, o parte din motivele actualității: degradarea relațiilor interumane, pierderea identităţii și cerințele sociale tot mai cinice ale timpurilor noastre. “Activitatea noastră se bizuie pe un principiu simplu: privarea de priviri. Ştii ce le urâţeşte pe captivele noastre? Faptul că nu se uită nimeni la ele. Or, frumuseţea nu există decât admirată, ea este pe de-a-ntregul ostentaţie. Încetează să-ţi pironeşti ochii la ea, şi ea dispare.” Cartea se dovedește a fi surprinzător de antrenantă și prin natura sa caleidoscopică: poveste filosofică, thriller, roman fantastic, cât și prin mesaj: mutațiile din percepția asupra îmbătrânirii.
Acțiunea din roman se derulează pe două planuri (al naratorului şi al ascultătorului ). Mereu, rolurile se întrepătrund, iar ascultătorul este atras în poveste prin puterea morală a acesteia, după ce fusese întinată de puțină ură. Prin urmare, la cincisprezece august, în serviciul de gardă de la un mare spital de psihiatrie din Paris (Hôtel-Dieu), o tânără rezidentă ascultă straniile confesiuni ale unui pacient. Benjamin, cu fața acoperită de tifon, îi descrie tinerei doctorițe o aventură petrcută în munții Jura. Mathilde Ayachi, ascultătoarea, e imaginea tipică a femeii frumoase, debordând de vitalitate și senzualitate, dar, care ascunde atât frustrările unei relaţii degradante, cât şi alegerea unei cariere nepotrivite (Marhilde Ayachi: „Nu port niciodată pică unui bărbat că încearcă să-mi placă, ci că nu reuşeşte s-o facă”).
Bruckner își pune amprenta inspirației sale din toate domeniile. Benjamin Tholon, cel care-i mărturisește tinerei psihiatre pățaniile, e un obscur scriitor, care-şi datorează iluzoriul succes abilității sale de plagiere. Prin natura profesiei, dar şi a unei atracţii inexplicabile, Mathilde intră cu uşurinţă în jocul povestitorului, reprezentat de bizarul Benjamin. Prezentările decurg firesc și descoperim că Benjamin e tânărul “parazit”, care se simte bătrân de când se ştie. Conştient de lipsa lui de talent şi de viaţa plicticoasă pe care o duce, se trezeşte iubit de o frumoasă studentă de viţă nobilă, care încearcă să îi dea alt sens vieții sale.
Relaţia stranie dintre el şi Hélène îl suprinde, dar îl și împovărează. Hélène se transformă într-o „salvatoare”(misiune autoimpusă), în vreme ce Benjamin rămâne un „sclav de lux”. Paradisul iluzoriu în care se credeau va fi repede spulberat, căci vitalitatea şi frumusețea îi vor atrage pe cei doi într-o capcană a vieţii. O furtună de zăpadă i-a surpins pe cei doi tineri la frontiera franco-elevețiană, așadar au fost nevoiți să se refugieze într-o fermă din munții Jura. Un curios trio i-a întâmpinat: un avocat afabil, soția acestuia, o matroană răutăcioasă și slujitorul lor, omul bun la toate.
Bunăoară, într-o aşezare superbă, îşi desfăşoară planurile „hoţii de frumuseţe”: respectabila familie Steiner, cunoscută – în zonă – pentru influenţa sa. Bătrânul hippy libidinos, Jérôme, fostul avocat ajuns la vârsta senectuţii, soţia acestuia, Francesca fostă profesoară de filosofie şi servitorul lor, Raymond, formează un trio demonic. Acţionând precis şi premeditat, cei trei erau alimentaţi – în acţiunile lor – de iminenţa pierderii capacităţii de seducţie odată cu pierderea frumuseţii pricinuită de înaintarea în vârstă. Încet-încet, refugiul se transformă într-o veritabilă închisoare. Cuplul de tineri nu avea permisiunea de a părăsi casa „binefăcătorilor”. Ar putea fi aceștia niște Barbă Albastră deghizați în cetățeni respectabili ? Ce fel de comportament există într-o clădire izolată în munți ?
Pe tot parcursul acestor povestiri, Mathilde va pendula între curiozitate și repulsie. Ca și cititorul, tânăra psihiatră întră în jocul naratorului, pe toate pistele acestuia, în căutarea miezului filosofic. Fobia îmbătrânirii capătă accente grotești, iar autorul îngroașă tușele cu scopul de a explica unele derapaje ale unei societăți obsedate de frumusețea exterioară. “Frumuseţea nu prezintă niciun interes. Nu e decât acordul întâmplător al unei majorităţi cu privire la un anume tip de fizionomie. E mai fecund să o cauţi acolo unde nimeni n-o vede, în singular, în anormal, în vulgar chiar. Imperfecţiunea este mult mai seducătoare decât plicticoasa regularitate. O figură emoţionantă este o asamblare de defecte armonios repartizate!”
Previzibil, creierul întregii „afaceri” din acel chalet al groazei este Francesca, femeia care odinioară deborda de senzualitate, punându-şi la dispoziţie trupul tuturor ce-l râvneau, odată cu trecerea timpului, a rămas în umbră. Neacceptarea îmbătrânirii şi contemplarea frumuseţii ca pe unic atribut al feminităţii, au transformat-o pe Francesca într-o fiinţă demonică, măcinată de frământări interioare şi de neputinţa de a-şi accepta vârsta.
Confirmând arhetipul omului mărunt/gnomul, servitorul Raymond e permanent animat de o răutate izvorâtă parcă din chipul inestetic şi puținătatea staturii. Deloc atrăgător, îşi trăieşte frustarea de a nu fi dorit de nicio femeie răzbunându-se asupra frumuseţii. Alături de aceştia, Jérôme, adorator înfocat al femeii a cărei strălucire apusese deja, se conformează – cu seninătate şi complicitate – planurilor soţiei sale. „Uneori, totuşi, întrezăream şi la ea amprenta timpului. (…) Din păcate însă, renăştea cât ai clipi din spasmul care o desfigurase şi mă strivea din nou cu simetria ei, cu strălucirea ei, cu neînduplecata ei tinereţe.”
Uneltirile, suspansul, obsesia, supranaturalul, se îmbină în Hoţii de frumuseţe într-o manieră eficientă şi credibilă. Vrem să aflăm ce a pătimit Benjamin deoarece își ascunde chipul, care fusese schimonosit din princina urii altora. Forța suspansului se regăsește din plin printre celule periculoase din casa familiei Steiner. Jocul oglinzilor (victimă-călău/ à la sindromul Stockholm) menține interesul viu al cititorului, glisând printre motive: frumusețea împovărătoare, frumusețea pierdută, bestialitatea, frumusețea-urâțenia, ca într-un scenariu ce taie respirația. “Mitul frumuseţii eterne, neatinse de timp, mitul nemuririi – astea nu vor dispărea. Le găseşti în India, le găseşti în China, le găseşti oriunde, dintotdeauna.”
Povestea este o metaforă a societăţii actuale, care solicită fiinţei umane să devină altceva decât ea înşăşi, în care depravarea este ridicată la rang de normalitate, iar frumuseţea rămâne un privilegiu, dar şi un “stigmat al tinereţii”. „Prefer oamenilor cărţile: sunt deja scrise, le deschizi, le închizi după voie. O fiinţă omenească, nu ştii niciodată de unde s-o apuci, nu poţi s-o rânduieşti sau s-o deplasezi după cum ţi-e cheful.„Neîncetata și angoasanta luptă împotriva trecerii ireversibile a timpului ar trebui să deschidă alte „trape”: propria noastră percepție, arâtând cu degetul tarele societății de azi. Hoții de frumusețe devine o necesară reflecție despre aparențe și esențe.
via Webcultura.ro
Sursă foto: epoca.globo.com.com
Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.
