E sezonul hortensiilor. Hydrangea Hortensis (pe numele ei originar) e planta aceea care poate fi cultivată oriunde și iubită de toată lumea. Nu e foarte pretențioasă, dar iubește la nebunie apa, de aceea a și căpătat acest nume, care în traducerea din limba latină înseamnă „vas cu apă”. După cum știm, apa înseamnă sursă a vieții, cunoaștere, dar și curgere nesfârșită a timpului, după Heraclit. Povestea ei durează de câteva sute de mii de ani, poate dinaintea primilor oameni, care s-ar fi putut înfrupta din frumusețea ei. Se știe că există peste șaptezeci de souri de hortensii, iar ele își schimbă culoarea după compoziția solului, trecând printr-o gamă impresionantă de nuanțe, de la alb la violet și albastru închis.

hortensie

Ea semnifică, în registru simbolic, tot ceea ce intră în conotațiile florale: gingășie, puritate, noblețe, frumusețe, dar și vulnerabilitate și fragilitate, aparținând vegetalului care depinde în cea mai mare măsură de timpul neiertător. În funcție de culoare, poate sugera imacularea (de aceea se folosește foarte mult în buchetele de mireasă), pasiunea, explozia vitalistă (roșul),  chemarea  către absolut și idealul, dorul și propensiunea spre ideal (albastrul), dar și halucinația, efectul seducției magice (violet), fapt pentru care, în China, țara ei de baștină, este asociată cu iluminarea. Cu toate aceste însușiri excepționale care i-au atras faima, Hortensia este o plantă otrăvitoare, care, în caz de ingestie, poate produce tulburări digestive, reacții alergice sau chiar stări de pierdere a cunoștinței.

Cum nu se cunoaște nicio legendă a acestei flori, ar fi frumos să-i concepem una pe măsură, nu-i așa?

Se spune că undeva, la o margine a lumii, într-o galaxie încă necunoscută pământenilor de pe atunci, zeii se sfădeau în fiecare zi căreia dintre zeițe să-i acorde diadema cea mai strălucitoare, pe măsura frumuseții, a bunătății și a înțelepciunii ei. Înaintea Zeului suprem se perindaseră, cu toate darurile cele mai însemnate cu care părinții lor divini le înzestraseră, aproape toate zeițele, care mai de care crezându-se mai îndrituite la nobilul titlu, care le-ar fi putut garanta eternitatea și infinita iubire a tuturor ființelor prin lume trecătoare. Dar focul nu putea fi privit în ochi, și apoi zeița care îl purta în cufărul ei de aur nu concepea să-l lase pe mâna muritorilor, pentru că aceștia nu erau conștienți de puterea lui, și câte necazuri s-ar fi putut întâmpla…

Zeița fertilității, a grânelor și a livezilor pline de rod se dovedise prea trufașă, lucru care nu fusese pe placul celor desemnați să aleagă. Ba chiar amenințase că va pustii, cu o singură suflare, toate cele ce cresc din pământ, dacă nu va fi aleasă, așa încât omenirea se va trezi într-un imens deșert și va pieri, neavând cu ce să-și ducă zilele. Zeița înțelepciunii știa despre toate lucrurile importante tot ceea ce nu cunoscuse nimeni niciodată, dar cât de rece era privirea ei și cât de searbădă atingerea. Nu, cu siguranță n-ar fi putut deveni cea mai însemnată dintre toate zeițele…

Timpul trecea însă,  iar încercările de a găsi o zeiță nu numai frumoasă, dar și înțeleaptă și bună, care să poată să aducă bucurie în lumea de jos și în cea de dincolo de nori, deopotrivă, se dovedeau zadarnice. Într-o clipă de adâncă mâhnire, Zeul chemă la el unul dintre sfătuitorii săi de credință, un bătrân uitat de ani, dar înzestrat cu puterea magică de a vedea dincolo de pielița subțire a lucrurilor, la care se opreau privirile celor obișnuiți.

-Spune-mi, Înțeleptule, cu ce am greșit de nu am reușit să găsim, între toate zeițele, pe aceea hărăzită să-mi stea alături, mai dreaptă și mai mândră decât toate celelalte la un loc?

Bătrânul cumpăni preț de câteva secunde divine, care ar fi putut fi câteva secole în ani omenești, și răspunse calm, fără să clipească, cu o voce care venea dintr-o altă parte a lumii:

-Ai căutat în cer, în focul care mistuie și purifică, în pământul care rodește și în tainele greu de cuprins ale văzduhului, dar ai uitat de lumea în care toate acestea se cuprind la un loc și încă mai încap și puterile nemaivăzute ale celei de dincolo de știința noastră. Te du, dară, și caută acolo ceea ce se poate vedea, dar se naște din ceea ce nu poate fi privit, ceea ce nu are formă, dar ia orice formă în care este cuprinsă, ceea ce hrănește și distruge în același timp, ceea ce este izvorul tuturor lucrurilor și mormântul lor, deopotrivă. Du-te însă cu sufletul, numai tu singur, și pașii te-or binecuvânta să găsescă ceea ce cauți de atâta vreme. Bagă de seamă, să nu te întorci trist…

Și, desigur. bătrânul se făcu nevăzut, așa cum se cade unui vraci nestăpânit de nicio putere lumească sau de dincolo de puterile obișnuite ale lucrurilor.

Zeul luă chipul unui tânăr de o frumusețe nemaivăzută și plecă la drum, în căutarea… de fapt, nici nu știa bine ce caută, dar avea credința că acolo unde va întâlni cel mai extraodinar lucru care îi va mișca inima, sufletul și mintea în aceeași măsură, acolo va fi împlinit rostul căutării lui.

Merse și merse, zi de vară până-n seară, și tocmai în ziua de Sânziene, când spiritele bune și rele ale pământurilor descântate umblă pe câmpii, zălude, ajunse la marginea unei ape. Luă  apă în căușul palmelor și ea dispăru printre degete, ca și când n-ar fi fost niciodată a lui, și avea un gust ciudat, ușor sărat, dar nu știa el, vezi bine,  ce sunt lacrimile. Ciudată curgere: valurile erau învolburate și totuși atât de clare, încât putea privi până în străfunduri, la nisipul de pe prund, care juca în mii de scântei. Ameți și se lăsă pe o piatră, fără să mai știe de el. Simți doar o mână care-i netezea părul pe frunte și care îl privea cu ochii curcubeului îndrăgostit de soare.

De culorile acelea leșină iar, și se văzu deodată cel mai frumos, într-o strălucire de care el însuși se sperie. Vocea ființei în brațele căreia stătea fără să-i poată simți  forma îl liniști, aducându-i aminte de cântecele de leagăn pe care i le îngâna, în zilele dintâi, mama lui celestă. Simțea atâta fericire, încât nu-și dorea decât să-și țină capul în poala ei și să tacă, pătruns de bogăția de culori, sunete, senzații care îi turnau în vene liniște. Liniște, poate că era lucrul cel mai neprețuit, de care nu avusese parte, din toate bogățiile lumii, până acum, când simțea că este și nu este în același timp, fiindcă sufletul lui era ușor ca puful de păpădie, trecând dincolo de ceea ce putea vedea sau simți. Își dădu seama că ajunsese la capătul călătoriei, acolo unde, în sfârșit, găsise ceea ce căutase timp atât de lung. Ridică ochii și gândi să ceară ființei de lumină și culoare în brațele căreia se afla fără să-i simtă carnea și oasele să-l însoțească la locul care i se cuvenea, între toate zeițele cea mai presus.

-Vino cu mine!

Dar vocea lui sparse atât de puternic tăcerea din jur, încât timpul însuși se opri și îl privi speriat. În jurul său, toate formele începură a curge și brusc, își aminti vorbele magului: „ceea ce se poate vedea, dar se naște din ceea ce nu poate fi privit, ceea ce nu are formă, dar ia orice formă în care este cuprinsă, ceea ce hrănește și distruge în același timp, ceea ce este izvorul tuturor lucrurilor și mormântul lor, deopotrivă”. Cunoscuse bine senzația aceea, iar acum nu mai avea decât amintirea ei. Stătea spânzurat între fericire și lipsa ei, fără să-și dea seama ce i se întâmplă. Își aminti brusc că se întrupase în ființă umană și se simțise ca un zeu, fără să simță dorința de a se reîntrupa, mintea lui se golise brusc și recunoscuse, chiar în forma aceea umană, Paradisul din care descinsese, în căutarea… nu mai știa ce căuta, știa doar că găsise pentru scurt timp, șiacum nu mai vedea decât valurile care își trimiteau sclipirile în aval, neabătute.

Voi să redevină zeu, să-și recapete puterile, dar își dădu seama că era imposibil. Lângă el, descoperi o sămânță, din care încolțea, sub ochii lui năuci de îndrăgostit, un fir verde care căpăta mici frunze, pe măsură ce sufletul lui simțea și mai puternic frământarea.

Miile de întrebări în care mintea lui se zbătea dureros făceau ca micuța plantă să crească tot mai viguros, parcă era plămădită din zbuciumul lui sufletesc. Simți pentru prima oară că e neputincios, că nu mai putea stăpâni nici măcar peste lumea lui însăși, că era, asemeni undelor, trecător. Și atunci se petrecu minunea: din toată disperarea lui se născu o floare care își schimba culorile pe măsură ce alte flori micuțe, din care își întregea corola, răsăreau din amintirile clipelor în care fusese fericit. Încercă să fie din nou fericit ca atunci când zăbovise în trupul de culoare și lumină de la marginea râului și florile continuau să crească, ca o tufă întâi, în care de-abia puteai desluși florile de frunzele care mărgineau cu verdele lor petalele mai de jos, apoi ca un mic arbore care își deschidea spre el trupul de lemn, căutându-i apropierea.

În nuanțele halucinante ale florilor, își pierdu din nou cunoștința și, în visul său, nu-și mai dori decât să îmbrățișeze micul copac care creștea din dragostea lui. Râul trecuse în venele lui, ca prin mirare, și adăpa corole nemaivăzute în care mustea frumusețea, bunătatea și înțelepciunea. Era iluminat, cu brațele întinse spre cer, din care rodeau flori mari, fără miros, fără gust, numai culoare. Acolo se închisese, fără să-și mai dorească altceva. Creștea din propriile lui seve, iar asta îi era de ajuns.

Între timp, lumea se prefăcuse într-o câmpie întinsă, pe care creșteau niște arbuști cu flori mari, în mii de nuanțe care vibrau, cu petale îndrăgostite de soare, care creșteau și creșteau, și când se vestejeau unele, dădeau la loc altele, fără să simtă moartea celor dintâi.

Aceasta este legenda unei flori, așa cum poate fi legenda fiecăruia dintre noi. Uneori, căutăm ceea ce există deja înăuntrul ființei noastre, dar care are nevoie să fie descoperit. Nu există eternitate, dar fiecare sămânță de fericire poate rodi în noi, asemeni hortensiilor, dacă are teren propice și apă, acea substanță miraculoasă care poate împrumuta ce formă vrea ea, a iluziilor, a speranțelor, a idealurilor, a credinței în frumusețe, bunătate și înțelepciune. Cu o singură condiție: prezența iubirii necondiționate, acea forță din care a izvorât lumea și cu care se hrănește, în speranța de a opri timpul, singura măsură asupra căreia nimeni, niciodată nu s-a putut ridica.

Citiți și A fi părinte e pe toată viața…