Neamurile ”blestemate” au ceva în comun, cum au și cele ”privilegiate”. Unora le lipsește ce au celelalte mai exact. Singurul lucru care m-a exasperat de când sunt pe lume e faptul că nu m-am putut  baza pe oameni, că nu era posibil să îmi fac nici un fel de planuri, că nu erau în stare să ia o decizie și să se țină de ea. Ușurința cu care își abandonează promisiunile ”ghinioniștii” explică tot dezastrul. E foarte important ca, și în chestiunile aparent minore, să ne ținem de cuvânt. Chiar și o banală ieșire în parc, ordată stabilită devine importantă, orice ofertă trebuie onorată. Tocmai de aceea mulți s-au învățat să nu mai promită nimic. Trăitul în haos produce un climat de depresie și neajutorare, de nevroză.

Mi-a fost imposibil în viața asta să realizez orice împreună cu vreun compatriot. S-a putut doar pe bani și, chiar și atunci, cu amânări, cu of, cu nervi, cu jale. Am constatat că de vreo doi ani m-am resemnat și eu. Nu mai sufăr adică, nu mă mai demolează faptul că sunt refuzată, amânată, ținută în aer pantru ca într-un final să mi se spună, clasicul: ”s-a rezolvat nu se poate”. Caracterul meu înfocat și întreprinzător nu îmi permite să nu îmi doresc și să nu găsesc mereu resurse de invesit în câte un proiect de viață sau profesional, dar am remarcat că am început să mă adaptez la disponibilitățile neamului, în sensul că în sfârșit reușesc să trăiesc ca un depresiv care, nu doar că nu se mai așteaptă la nimic bun, dar chiar se așteaptă din start să nu iasă nimic.

Se creează o atmosferă de conviețuire solară, în care te simți liniștit, încrezător, relaxat dacă știi că poți anticipa lucrurile și că oamenii se țin de cuvânt.

Ușurința cu care cei din acest neam predică tâmpenia aceea cu lipsa de așteptări *(de la ei) și totodată ei se agită prin piețe și prin rețele cu pancarte în care exprimă cu năduf ce așteptări au de la autoritățile publice… e un spectacol demoralizant. Desigur, e mai de bun simț să așteptăm de la cei apropiați decât de la figurile publice, dar e de-a dreptul neghiobie ca, atunci când nu îți permiți să aștepți nici de la tine însuți, nici de la ai tăi, să bați din picior și să faci crize că nu fac străinii. De regulă, stupoare, chiar așa se întâmplă!

Un neam/ individ care trage tare cu faptul că nu e bine să avem așteptări îndeamnă pe față la depresie și eșec perpetuu. O așteptare e o țintă, un obiectiv, o speranță. Ne construim viața anticipând lucrurile, deci având așteptări. Cum să mă leg sufletește de un om de la care nu sper ceva și care nu se ține de cuvânt? care nu poate promite nimic? Desigur, ”Vocea patriotului naționale” ar zice: ”nu te lega”. Nimic mai simplu. Nu? Doar că fără aceste legături viața devine pustiu.

Ai mei m-au crescut cu ideea că singurul lucru care contează e să avem cuvânt și să ne ținem de el. Să ne putem lua angajamente și să le ducem la capăt. Să le suportăm. Un amestec de infantilism și depresie cronică produce comportamente evitante.

My first: MIRROR

Unii preferă să se îngroape în singurătate și mizerie decât să riște să facă ceva împreună cu un altul. Se blindează cu adevărate mantre solipsiste pe care vor să le aplice și în relații. Nu merge așa din păcate. Acolo e cu așteptări. Nu merge să faci totul la timpul propabil. Nu contează că tu vrei să fii dezlegat de orice angajament, te angajează natura umană, peste capul tău, ca un șef despotic. Nu, nu poți alege, dacă ai trecut de pragul fatidic al vârstei de 18 ani să rămâi în expectativă. Ne-facutul și ne-cuvântul te recomandă la fel ca și făcutul, nu sunt amânări. Nimeni nu va zice: iată-l pe cel care amână și chibzuiește, vor spune toți: iată încă unul pe care nu e bun de nimic.

Au impresia că e nevoie de stimulente. Nu e nevoie. E pură educație. Am cunoscut oameni cu mari probleme, în scaun cu rotile, bolnavi grav, lipsiți de cele mai elementare resurse care ”se învredniceau”. Potențele, de orice fel, au legătură cu un mod de gândire și cu autodisciplina interioară, sunt contrariul răsfățului infantil. Copilul răsfățat știe că, oricum s-ar comporta, nu pierde nimic. Adultul de același fel e convins în sinea lui că e atât de valoros încât va fi iubit și apreciat oricum s-ar comporta, că oamenii îl vor dori pentru ceea ce e. Un încrezut. Nu există așa ceva: nimeni nu își leagă viața de un altul care e puturos, indulgent cu sine, pasiv, evaziv, incapabil. La maturitate sentimentele nu se mai dau gratis. Acești indivizi par a avea un sindrom de orfan. Ei cei cu insistență iubirea maternă, aceea necondiționată, ba chiar pretind că doar aceea e reală. Nu accceptă restricțiile și presiunile și exigențele pe care le incumbă relațiile adulte, nu le fac față. Preferă să se complacă în relații vicioase, disfuncționale, nefaste decât să se implice într-una care le pretinde să poată ceva.

Nu o lipsă de putere reală e cea care îi paralizează ci oroarea că, dacă se angajează într-o relație în care li se pretind anumite lucuri și ratează, o vor pierde, și preferă să nu riște nimic.

IGNANT-A-Lange-Soehne-Andre-Hemstedt-und-Tine-Reimer-03

Comic e că neamul se revoltă când politicienii fac exact ceea ce ei fac în familii sau în relațiile cu prietenii și partenerii: nu se țin de cuvânt. Promisul fără acoperire sau  ”n-avem, nu se poate”-ul e deviză națională. Evident, există compatrioți care, și cu un picior în groapă fac ce au spus. Mor după!

Contează nu atât ce și cât promitem, cât să o facem. E un exercițiu de caracter. Nu avem nici o șansă la moralitate practică sau la orice de natură practică alminteri. Popoarele ”damnate”, ca și indivizii, sunt unele care nu fac, doar analizează, înțeleg, contemplă, problematizează. Nu acționează. Verbul magic e a face. Cuvântul se referă la a gândi și înțelege doar în sens solitar, în plan relațional e despre a face și a fi de nădejde. Cuvântul, ca instument reflexiv și care îi caracterizează pe cei mai mulți, n-are a face cu acel cuvânt care mișcă lumea și inimile.

Firește că un climat uman în care nu putem avea așteptări e unul sortit deznădejdii cronice. E clar că devine tot mai ne-însuflețit și mai arid. Sufletele se sting, amorțesc, entuziasmul se duce de râpă, nu mai are nimeni resurse pentru dorință… căci ea se hrănește din așteptări. Iar acolo unde dorință nu mai e, s-a dus și vitalitatea.

Gândirea morbidă, pesimistă este expresia directă a faptului de a nu te putea baza pe alții, de a te ști condamnat la singurătate, de fi conștient că nu poți conta pe un ”împreună”.   Nu poți avea nici o perspectivă luminoasă atunci când dai fără să speri să primești ceva în schimb. Ceea ce ne primenește resursele și bucuria de a trăi nu e delirul auto-gratificant – prea puțin importă în jurul  a ce articulat – ci comuniunea. Puterile și sevele ni le tragem din a fi cu alții: nici o ființă nu e sac fără fund. Artiștii cei mai înzestrați au spus că datorează inspirația unei iubiri, efervescența trăirii lor se leagă de minunea împărtășirii, de șansa de a fi în legătură cu taina existenței altuia. Iar asta nu se poate dacă rămâi dezlegat, exterior, detașat. Dacă fugi de angajamente.

Mads Mikkelsen byKenneth Willardt

Orice legătură umană e o formă de implicare, deci un angajament. Așteptările sunt la fel de firești ca foamea, somnul, trezirea sau venirea primăverii, sunt instinctive. Nu există nici o șansă să trăiești bine în contrasens cu natura, ci doar urmându-i cursul. O astfel de opoziție e ”blestemul”.

Mi-a fost imposibil în viața asta să realizez orice împreună cu vreun compatriot. S-a putut doar pe bani și, chiar și atunci, cu amânări, cu of, cu nervi, cu jale. Am constatat că de vreo doi ani m-am resemnat și eu. Nu mai sufăr adică, nu mă mai demolează faptul că sunt refuzată, amânată, ținută în aer pantru ca într-un final să mi se spună clasicul: ”s-a rezolvat, nu se poate”. Caracterul meu înfocat și întreprinzător nu îmi permite să nu îmi doresc și să nu găsesc mereu resurse de invesit în câte un proiect de viață sau profesional, dar am remarcat că am început să mă adaptez la disponibilitățile neamului, în sensul că în sfârșit reușesc să trăiesc ca un depresiv care, nu doar că nu se mai așteaptă la nimic bun, dar chiar se așteaptă din start să nu iasă nimic.

Se creează o atmosferă de conviețuire solară, în care te simți liniștit, încrezător, relaxat dacă știi că poți anticipa lucrurile și că oamenii se țin de cuvânt.

Ușurința cu care cei din acest neam predică tâmpenia aceea cu lipsa de așteptări *(de la ei) și totodată ei se agită prin piețe și prin rețele cu pancarte în care exprimă cu năduf ce așteptări au de la primărie și de la autoritățile publice… e un spectacol demoralizant. Desigur e mai de bun simț să așteptăm de la cei apropiați decât de la figurile publice, dar e de-a dreptul neghiobie ca, atunci când nu îți permiți să aștepți nici de la tine însuți, nici de la ai tăi, să bați din picior și să faci crize că nu fac străinii. De regulă, stupoare, chiar așa se întâmplă!

Un neam care trage tare cu faptul că nu e bine să avem așteptări e unul care înseamnă pe față la depresie și eșec perpetuu. O așteptare e o țintă, un obiectiv, o speranță. Ne construim viața anticipând lucrurile, deci având așteptări. Cum să mă leg sufletește de un om de la care nu sper ceva și care nu se ține de cuvânt? care nu poate promite nimic? Desigur, ”Vocea patriotului naționale” ar zice: ”nu te lega”. Nimic mai simplu. Fără aceste legături, însă, viața devine pustiu.

furtho: “Hans W Silvester’s Pub In Dublin, 1950s (via here) ”

 

Ai mei m-au crescut cu ideea că singurul lucru care contează e să avem cuvânt și să ne ținem de el. Să ne putem lua angajamente și să le ducem la capăt. Să le suportăm. Un amestec de infantilism și depresie cronică produce comportamente evitante. Unii preferă să se îngroape în singurătate și mizerie decât să riște să facă ceva împreună cu un altul. Se blindează cu adevărate mantre solipsiste pe care vor să le aplice și în relații. Nu merge așa din păcate. Acolo e cu așteptări. Nu merge să faci totul la timpul propabil. Nu contează că tu vrei să fii dezlegat de orice angajament, te angajează natura umană, peste capul tău, ca un șef despotic. Nu, nu poți alege, dacă ai trecut de pragul fatidic al vârstei de 18 ani să rămâi în expectativă. Ne-facutul și ne-cuvântul te recomandă la fel ca și făcutul, nu sunt amânări. Nimeni nu va zice: iată-l pe cel care amână și chibzuiește, vor spune toți: iată încă unul pe care nu e bun de nimic.

Au impresia că e nevoie de stimulente. Nu e nevoie. E pură educație. Am cunoscut oameni cu mari probleme, în scaun cu rotile, bolnavi grav, lipsiți de cele mai elementare resurse care ”se învredniceau”. Potențele, de orice fel, au legătură cu un mod de gândire și cu autodisciplina interioară, sunt contrariul răsfățului. Copilul răsfățat știe că, oricum s-ar comporta, nu pierde nimic. Adultul de același fel e convins în sinea lui că e atât de valoros încât va fi iubit și apreciat oricum s-ar comporta, că oamenii îl vor dori pentru ceea ce e.  Nu există așa ceva: nimeni nu își leagă viața de un altul care e puturos, indulgent cu sine, pasiv, evaziv, incapabil. La maturitate sentimentele nu mai sunt gratis. Acești indivizi par a avea un sindrom de orfan. Ei cer cu insistență iubirea maternă, aceea necondiționată, ba chiar pretind că doar aceea e reală. Nu accceptă restricțiile și presiunile și exigențele pe care le incumbă relațiile adulte, nu le fac față. Preferă să se complacă în relații vicioase, disfuncționale, nefaste decât să se implice într-una care le pretinde să poată ceva. Oricum iubirea aceea ”fără condiții” la care aspiră e o himeră. Oricum vor pierde… Dar dacă nu pot să își asume nimic chiar n-au nici o șansă la una matură.

Nu o lipsă de putere reală e cea care îi paralizează, ci oroarea că, dacă se angajează într-o relație în care li se pretind anumite lucuri și ratează, o vor pierde, și preferă să nu riște nimic.

Comic e că neamul se revoltă când politicienii fac exact ceea ce ei fac în familii sau în relațiile cu prietenii și partenerii: nu se țin de cuvânt. Promisul fără acoperire sau  ”n-avem, nu se poate”-ul e deviză națională. Evident, există compatrioți care, și cu un picior în groapă fac ce au spus. Mor după!

Contează, nu atât ce și cât promitem, cât să o facem. E un exercițiu de caracter. Nu avem nici o șansă la moralitate practică sau la orice de natură practică alminteri. Popoarele ”damnate”, ca și indivizii, sunt unele care nu fac, doar analizează, înțeleg, contemplă, problematizează. Nu acționează. Verbul magic e a face. Cuvântul se referă la a gândi și înțelege doar în sens solitar, în plan relațional e despre a face și a fi de nădejde. Cuvântul, ca instument reflexiv și care îi caracterizează pe cei mai mulți, n-are a face cu acel cuvânt care mișcă lumea și inimile.

Firește că un climat uman în care nu putem avea așteptări e unul sortit deznădejdii cronice. E clar că devine tot mai ne-însuflețit și mai arid. Sufletele se sting, amorțesc, entuziasmul se duce de râpă, nu mai are nimeni resurse pentru dorință… căci ea se hrănește din așteptări. Iar acolo unde dorință nu mai e, s-a dus și vitalitatea.

Gândirea morbidă, pesimistă este expresia directă a faptului de a nu te putea baza pe alții, de a te ști condamnat la singurătate, de fi conștient că nu poți conta pe un ”împreună”.   Nu poți avea nici o perspectivă luminoasă atunci când dai fără să speri să primești ceva în schimb. Ceea ce ne primenește resursele și bucuria de a trăi nu e delirul auto-gratificant – prea puțin importă în jurul  a ce articulat – ci comuniunea. Puterile și sevele ni le tragem din a fi cu alții: nici o ființă nu e sac fără fund. Artiștii cei mai înzestrați au spus că datorează inspirația unei iubiri, efervescența trăirii lor se leagă de minunea împărtășirii, de șansa de a fi în legătură cu taina existenței altuia. Iar asta nu se poate dacă rămâi dezlegat, exterior, detașat. Dacă fugi de angajamente.

Orice legătură umană e o formă de implicare, deci un angajament. Așteptările sunt la fel de firești ca foamea, somnul, trezirea sau venirea primăverii, sunt instinctive. A avea sentimente e sinonim cu a avea așteptări. Nu există nici o șansă să trăiești bine în contrasens cu natura, ci doar urmându-i cursul. O astfel de opoziție e ”blestemul”.