aproape nimic nu este ceea ce pare.
cât pe ce văduvă, femeia aceea fusese
vrajită să-și declare bărbatul erou
în carne și oase,
așa s-a spus, dar ea știa bine
cum îl împușcase, fără să vrea,
puștiul de-abea înțărcat, jucându-se
cu părintescul pistol încărcat și uitat
într-un buzunar.
și dacă-ai citi întrega zi, comprimând lumea
la rândul și pagina dresată din fața ochilor tăi
tot n-ai pricepe prin ce miraj undeva, dintr-o fântână
cineva scoate-o găleată, iar aici
de sete, se crapă marea și-n gură ai gust
de țărână.
foto flickr.com
Citește și fără urmă de ezitare
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
