Da, la asta mă gândesc cu fiecare pas pe care-l fac în toate zilele mele, de când mă dau jos din pat dimineața și până revin seara la culcuș. Mă gândesc cum să găsesc mereu puterea, voința, motivația ca să pot să am grijă de mine în primul rând și apoi de tot ce se află în jurul meu, într-o ordine piramidală corectă: suflete, natură sau obiecte, unde baza sunt eu. A-ți da ție prioritatea zero, nu este egoism, infatuare sau nepăsare, au spus-o alții, așa simt și eu.

Este doar siguranța că poți să (te) împarți, arătând concret că-ți pasă. Una este să-i spui cuiva, “îmi pare rău ca treci prin asta” și alta este fii dispus să spui “prezent” atunci când te strigă. Vorba bună ajută, mângâie, iar fapta bună face minuni, te ridică efectiv de jos. Grija asta nu se referă la renunțarea de sine în folosul altora. Aceea este cu totul altceva și se numește, cred eu, sacrificiu.

Dar e off-topic și oricum, din categoria celor puțini capabili de acest gest, poate se regăsesc totuși alții, în măsură să povestească. Eu nu consider că m-am sacrificat în vreun fel de-a lungul vieții, consider că-mi pasă. Și văd grija sub forma cea mai firească a bunului simț, de la cuvintele folosite ca să alinți sau ca să cerți cu ele și până la modul în care le apeși sau le rotunjești ca să te îndepărtezi dintr-un loc, dintr-un suflet, dintr-o casă, dintr-o relație, de la un eveniment, de la un loc de muncă; de la zâmbetul discret și gratuit pe care cineva e capabil să-l ofere și până la ușa salonului bolnavului din spital pe care-l caută; de la spălatul pe dinți și unghiile curate, până la cămașa corect călcată, asortată la sacou și încălțămintea lustruită și nescâlciată; de la mirosul pielii și al părului curat și pieptănat și până la pasul făcut ferm, sigur și cu spatele drept; de la o atingere și până la contopirea cu cel iubit; de la antrenamentele sportive și până la antrenamentul sufletului când se primește sfânta împărtășanie; de la “ce faci, ești bine? ai mâncat azi?” până la lumânarea aprinsă înaintea unui mormânt și veșnica lui pomenire.

La toate acestea se adaugă niște empatie și multă inimă, dacă nu chiar toată, ca să rezulte cealaltă formă superioară de mod de viață a unui om, întruchipată în persoana unui individ căruia îi pasă. Aceasta cred eu că-i grija. Iar dacă grija nu-i iubire, atunci nu vreau să știu ce-i iubirea! Și, dacă tot sunt în trend cuvintele inventate peste noapte, aș putea să le zic, acestor oameni, “păsători”. Dar, cum sună ca naiba, rămân la forma deja consacrată și pe înțelesul tuturor, cunoscută de toți, demonstrată din păcate tot de mai puțini: de om bun! Arăți că-ți pasă, ești om bun. Fiind om bun, ai grijă de tine ca să poți să porți la rândul tău de grijă altora, adică iubește-te ca să-i poți iubi pe alții.

Altfel doar rănești și faci rău! Gesturi, mimică, atenție, dezvoltare personală, îngrijire corporală, toate acestea înseamnă iubirea aia faţă de tine. Fiindcă doar astfel, poți pretinde la fel și de la ceilalți. Nu poți cere ceea ce tu nu poți oferi. Este absurd! Doar fiind astfel, te bucură infinit când întâlnești toate acestea într-un alt om, căci te vezi ca într-o oglinda în celălalt, te recunoști și te regăsești. Cum să nu-l iubești, cum? Nu putem fii identici, ca niște copii xerox, tocmai de-asta, opușii se atrag. Dar baza, caracterele noastre, necesită înălțimi asemănătoare. Ca să ajungem ușor unii la ceilalți… de-aia!

Știți că există multe ONG-uri, sau alte forme asociative, care dezvoltă activități similare, sau pur și pur și simplu acei oameni inimoși, care îngrijesc animalele, care efectiv iau un animal din drum, abandonat, alungat, rănit, de multe ori aproape viu, că aproape mort nu-mi place cum sună, pe care, îngrijindu-l, iubindu-l, hrănindu-l, îl transformă total, îi schimbă înfățișarea, comportamentul, într-un cuvânt, îi redau VIAȚA!

La fel se întâmplă și cu oamenii, în momentul în care încap pe mâinile potrivite. Numai că, nu toți oamenii se apleacă să ridice alti oameni. Oamenii se ridică tot pe ei, pe furate, adică, călcând pe umerii celorlalți, din păcate. Chiar dacă sunt ființe superioare față de necuvântătoare, ei uită e fiecare dată esențialul: să le pese! Se îngrijesc de orice altceva care le-ar putea aduce satisfacții pe moment, într-o viteza inexplicabilă, uitând că “a fi” produce miracole nu “a avea”.

Omul, are discernământ, și, logic, ar trebui să se trezească cu mult înainte de a ajunge în acel moment al abandonului stradal… Oamenii pot abandona alți oameni, corect! Însă Dumnezeu n-o va face niciodată. Sunt și cei care acolo s-au născut, din nefericire, în stradă. Trist, dar iar m-aș abate de la subiect. Unde-i Dumnezeu pentru acești oameni, ne vom întreba?

Dumnezeu a fost, este și va fi foarte aproape dacă s-ar fi vrut a fi găsit, însă a fost mereu amânat pentru altădată de predecesorii celor astfel hărăziți. Însă, cei care ajung pe drumuri, din proprie nepăsare, nu au nicio scuză. Când ai “pariat” pe tot, când ești “vândut” tot, chiar și atunci și chiar și așa, încă te mai poți salva dacă mai ai un gram de recunoștință și încă unul de dorință de a te ridica din mocirla propriilor alegeri, greșite evident.

Buruienile din grădina noastră lăuntrică nu pot fi stârpite decât tot cu “propriile noastre mâini”, adică, cu propria noastră voință. Dar pentru asta, trebuie să dăm jos toată armura aia grea, de așa-ziși războinici, care atârnă peste noi cu povara ei, ca să ne putem apleca, fiindcă doar așa, dezgoliți de ignoranță, falsitate și minciuni, putem fi proprii grădinari, putem coborî adânc în noi, să îndepărtăm pălămida aia spurcată și nefolositoare, care îngreunează creșterea noastră și care cu adevrăat ne “dăunează grav sănătății”, mai ales celei mintale.

Acea “iarbă rea”, nu va pieri niciodată din holda noastră, de bună voie, nu. Și nu doar pentru că se întinde și se îndesește mai repede decât apucă să încolțească semințele bune, dar nici nu le mai lasă să rodească pe acestea.

Și, uite, că-mi vine în minte o comparație, pe care o îndrăgesc, potrivit căreia, “omul este ca spicul de grâu: cel plin are capul plecat, pe când cel gol are freza-n vânt.” Cu alte cuvinte, binele se înfăptuiește, nu doar se propovăduiește și atât. Iar dacă se face, să se facă în liniște, nu trebuie dat anunț la ziar. Iar dacă nu se poate face, să se tacă. Iar dacă cineva se decide acum și pe loc să devină bun, sugerez plecarea pe traseul acesta din punctul lui zero, adică să renunțe să mai facă răutăți gratuite, mai întâi.

Garantez un parcurs extraordinar, cu multe satisfacții și cu incredibil de multe vederi minunate. Apoi, odată ce-ai devenit om bun, de-acolo de sus, de unde ai ajuns, nu mai ai nimic de făcut decât poze și filmulețe în care cânți, dansezi și arăți frumosul din tine, pe care să le împărtășești apoi și altora. Adică ai grijă și de tine și de alții. Iubești!