„Lucraţi pe ultima sută de metri, că oricum ştiu că atunci vă vine inspiraţia”, le spunea profesorul și scriitorul Gheorghe Crăciun (8 mai 1950 – 30 ianuarie 2007) studenților de la Facultatea de Litere a Universităţii „Transilvania” din Braşov, al cărei co-fondator era. Desigur că rețeta aceasta îi era străină, iar prietenii săi nu o dată au remarcat adevăratele ritualuri pe care le presupunea laboratorul său de creație, în care orice idee, mai apoi textul care o îmbrăca, erau cumpănite până la ultimul detaliu, cu o răbdare sisifică. Alexandru Matei are numai cuvinte elogioase la adresa lui: „Există foarte puţini scriitori români la care inteligenţa teoretică să se fi întâlnit cu un talent sclipitor. Gheorghe Crăciun e unul dintre ei: un scriitor complex, plural, o inteligenţă artistică strălucită.”, ca și Alexandru Mușina, care îl așază în rândul scriitorilor de valoare universală: „Gheorghe Crăciun este scriitorul român care ţine loc de Nouveaux Romanciers, de Stream-of-Consciousness writers, de autoficţionarii textualişti şi de Flaubert.”

Prezent în multe antologii în proză, romancier (Acte originale. Copii legalizate, Compunere cu paralele inegale, Frumoasa fără corp, Pupa russa, Femei albastre), autor de articole și eseuri cu tematică variată, de la subiecte de teoria literaturii (materie pe care a și predat-o) până la proze scurte sau jurnal, antologator (Competiția continuă. Generația 80 în texte teoretice, Generația 80 în proza scurtă), traducător din literaturile engleză și franceză, iată o muncă pentru care cele nouă premii literare obținute de acest autor își găsesc o justă motivație.

„Trupul meu se destinde de sens.
Zidul nu mai apasă cu albul lui retina
drumul nu mai persistă spre a fi străbătut
nu mai răzbate cursul apei spre auz.
Și las în iarbă un contur de lucru greu
și las mișcarea sîngelui înceată să rămână
un susur depărtat
las pielea sa transpire.
Lumea devine simplă pentru câteva clipe.„

(poem din volumul „Frumoasa fără corp”, editura Polirom, 2019)

Autentic îmi apare însă Gheorghe Crăciun în cartea sugestiv intitulată ”Scriitorul și Puterea sau despre puterea scriitorului” și o să iau la întâmplare un text care exprimă pe deplin această convingere a autorului că oamenii de litere sunt niște privilegiați, datorită înzestrării cu acea forță de a vedea dincolo de mecanismele obișnuite ale realității, de a pătrunde în teritoriile subtile ale unui semnificat simbolic (dacă e să recurgem la termenii lui Saussure) și de  aduce la suprafață, pe înțelesul cititorului nesofisticat, idei limpezi ca lumina zilei, într-un limbaj tonic, cu tonuri ironice care îi dau un farmec aparte. ”Dulceața din șoșoni” e un ciclu care cuprinde scurte incursiuni în moravurile atemporale ale românilor, cum e cazul acestui ”Model Ionel Popescu”.

Strategia narativă mizează pe un artificiu ingenios: în loc de captatio benevolentiae un truism: ”Moda se schimbă”, care va ancora atenția lectorului într-un domeniu accesibil și interesant pentru toată lumea. Ca de obicei, spațiul e real, Brașovul natal, devenind o matrice la scară națională.

Aici, ”Românii (sic!) nu mai poartă șoșoni”, pentru că ”străzile și trotuarele noastre post-tranzitorii, cu băltoacele și gropile noastre postmoderne din zonele pietonale, cu zăpezile noastre tot mai apătoase, cu tot mai pluvioasa noastră atmosferă națională „împiedică purtarea acestui anacronic, desigur, obiect de încălțăminte. ”Alte vremuri”, spune cu nostalgie scriitorul, pentru care șoșonii dădeau un aer particular, ”o anumită prestanță de om înțelept și resemnat” purtătorului.

Generația actuală s-a pervertit, „toată lumea face trecerea spre adidași, spre otări, ba chiar și spre pantofii din carton de Istanbul, cu mult mai ieftini și mai ușori”, DAR asta nu înseamnă – și aici autorul devine foarte grav – ”că aproape tot românul nu trage după el, prin zloată și prin praf, prin piețe și alimentare, o imensă pereche de șoșoni imaginari”, pentru că ”în fond, toți avem nevoie de protecție”. Discrepanța dintre pretențiile de modernitate și starea etern deplorabilă a civilizației noastre îi amintește de ”eterna noastră problemă a formelor fără fond” (Maiorescu, de altfel, face obiectul multor eseuri din acestă carte).

Cu alte cuvinte, nu mai purtăm șoșoni că nu mai e la modă, însă ne petrecem existența în cadrul acelorași obiceiuri ”lumpen-proletariale”, nealterate de trecerea ireversibilă a timpurilor. Sau, mai bine zis, românul are puterea de a se adapta rapid noilor vremuri, neuitând să rămână același, în structurile sale intime care se construiesc ”de-a gata” pe bazele unei tradiții colective. Snobismul, proasta educație, lipsa valorilor autentice, spoiala culturală, ipocrizia, kitsch-ul, falsele pretenții, rămășițe ale moștenirii fanariote – subtextul e evident! – sunt, pentru Gheorghe Crăciun, stereotipii care animă fără echivoc, peste secole, mentalul nostru colectiv, dând o nedorită coerență trecerii românilor prin timp.

De aceea, personajul lui Caragiale, declarat „ultimul ocupant fanariot”, îi apare exponențial pentru climatul cultural, social, moral, politic, al vremurilor noastre. În spatele schiței lui marelui nostru clasic stă, ca și în cazul postmodernului Crăciun, acea putere a scriitorului de a radiografia realitatea de facto, dincolo de ficțiunea care o edulcorează, și de a oferi cititorilor avizați o imagine veridică a românismului, în forma lui ”literaturizată”.

„Cine are urechi de auzit să audă”, îmi vin în minte cuvintele lui Matei din Parabola semănătorului (cap.13, Sfânta Evanghelie) și redau textul eseistului, pentru a pătrunde voi înșivă adevărul spuselor lui.

Ei bine, da, până și nenea Iancu era un purtător de șoșoni, până și nenea Iancu a pățit-o! Și atunci ce să mai zicem noi, demnii lui urmași de azi de la Porțile Orientului, pentru care Ionel, atât de inocentul Ionel, se poate confunda cu orice copil răsfățat al vieții publice românești abordând fizionomia omului matur și responsabil și impunându-ne mirobolantul său spectacol al personalității hipertrofice și indispensabile? Este vorba de acel atât de repetabil și polivalent Ionel Popescu care face din datul în stambă o stare de normalitate, ne lasă interziși (de admirație, crede el), ne pătează pantalonii cu cafea, ne fumează țigările, ne asurzește urechile, răstoarnă mașina cu spirt, cunoaște subtilitățile jocului cu mingea, se îmbracă dacă e nevoie în uniformă, călărește, cântă și dansează, scoate sabia, își sperie mama, ne impune ”filosofia” lui (după cum se zice mai nou) ce nu pare să accepte comentarii, și care la sfârșit (dacă între timp n-a leșinat în fața noastră), după terminarea programului, după ce am închis televizorul, ziarul sau radioul, ochii și urechile, ne oferă ca ultimă formă de ”captatio benevolentiae” dulceața din șoșoni. Să nu uităm: e vorba de șoșonii din propria noastră minte și din imaginația acestui Ionel diabolic de simpatic, specialist în chestiunile cleioase, zaharoase și siropoase ale zilei, în peltele și tot felul de fluidități politice, sociale, financiare, culturale, care de care mai lipicioase și mai năclăite, mai pline de șușe și de șuste. De unde necesitatea unor microstudii de tipul: Fenomenologia dulceții din șoșoni la românii actuali, pe stradă, în piețe, la telvizor, în ziare, în Parlament, în fabrici și cartiere, prin gări și școli, la serviciu și acasă, la Academie sau la ușa blocului etc etc etc…

Lecția e simplă, nu-i așa? „Din această dilemă nu puteți ieși… Am zis!”, vorba aceluiași nenea Iancu.

Pe scriitorul Gheorghe Crăciun îl găsiți prin scrierile sale, pe pagina de autor de pe Facebook, aici.