În literatura noastră, George Bacovia ( 4 septembrie 1881 – 22 mai 1957) reprezintă „un caz”, fiind considerat de criticul Nicolae Manolescu drept singurul poet român care „a coborât în infernul trăirilor lipsite de lumina călăuzitoare a spiritului”, un „paradox”, pentru faptul că sensibilitatea lui modernă, aproape avangardistă, este turnată în tiparele simbolismului decadent pe care îl reprezintă  într-un mod cu totul particular, printr-o viziune poetică inconfundabilă în peisajul literar românesc. Adevărul este că bacovianismul își selectează drastic cititorii, care se presupune că ar avea „un cer al gurii dedat cu mirodeniile”, după cum afirma G. Călinescu despre poezia lui T. Arghezi, aserțiune care se potrivește și în contextul de față. Sentimentul angoasei, al eșecului existențial, viziunile morbide, senzația sfârșitului de lume fac din imaginarul poeziei lui Bacovia un spațiu al sfâșierii lăuntrice greu de asimilat pentru cititorul lipsit de experiență sau de răbdare. Ipostazele eului sunt, în lirica aceasta de o subiectivitate exacerbată, reduse la fantomatice apariții, mai ales ca spectator al unei lumi într-o continuă dezagregare, în care spațiul fizic este un imens cavou, amenințând cu închiderea absolută. Propriul sine este o închisoare a spiritului, iar trupul, bolnav de dureri și boli incurabile, alienante, poartă ca o povară o conștiință lucidă, în marginea disperării.

Cu toate acestea, în mod surprinzător, Bacovia nu ura oamenii și nici viața:

„Nu mă plictisesc și nu mă neliniștesc în singurătate. Din cauza temperamentului mi-am croit fatal o astfel de viață. Și-apoi n-am fost niciodată prea sănătos. Societatea cere mereu oameni robuști, care să se străduiască cu spor pentru ea, să-i ducă mai departe rostul. Melancolia firii mele nu ar fi niciodată înțeleasă. Unii din prietenii mei îmi spun că sunt inadaptabil, că fug de oameni. Este o exagerare. Iubesc oamenii și îi privesc cu interes prin geamul din fața casei mele. Cred că fiecare duce ceva bun cu sine, și, dacă nu sunt toți la fel, de vină sunt imprejurările care diferă de la individ la individ. Evit oamenii pentru că persoana mea ar aduce un fel de umbrire peste veselia lor spontană. Îi respect prea mult ca să le aduc vreo supărăre. Aici, în provincie, viața se scurge monoton. E destul ca să trăiești o zi, să-ți închipui cum se vor desfășura toate celelalte până la sfârșitul vieții tale. Asta într-adevăr nu este un lucru prea vesel. Dar ce vrei? Dacă aș avea bani mulți, aș chema toți poeții lumii în jurul meu și am schimba astfel rostul vieții. Pe când așa, mă mulțumesc cu tăcerea.”

Tăcerea și singurătatea, iubite inconfundabile, rămân fidele acestui ins torturat de o prezență carnală a realității, care înseamnă, de fapt, drama omului torturat de trecerea necruțătoare a timpului.

Cum îl citim pe George Bacovia…

La o lectură de profunzime, poezia lui Bacovia este- în primul rând- o stare de spirit, iar apoi un mod de a fi. Nu oricine poate fi bacovian… numai acei înzestrați cu puterea de a privi, dincolo de textul propriu-zis, cu ochii copilului închis în casă de o mamă înăbușitor de protectoare de teama revirimentului unei boli care macină încet plămânii și face dificilă orice respirație, asistând la spectacolul sumbru al unei naturi în care turnul bisericii care se profilează în zare aruncă umbra timpului, măsurat de bătaia clopotului din oră în oră, asupra unui cimitir… Răzbate din versurile lui sentimentul copleșitor al vacuității existențiale, generată de conștiința perisabilității ființei umane.

Pentru ce trăim, dacă totul se sfârșește cu moartea?

De sub chinuitorul, infernalul țăcănit al limbilor ceasornicului, se ridică vocea gravă a omului care se simte neputincios în fața vremii. Conștiința sa este dublată de aceea a artistului, care percepe și mai profund, tragic chiar, alunecarea imposibil de oprit înspre limita finală. Nicio deschidere în poezia lui, nicio speranță, nicio pată de culoare care să exprime plăcerea de  a trăi – culoarea roșie, spre exemplu, este folosită pentru a evoca sângele animalelor care se scurge de la abator, pătând albul imaculat al câmpiei de la marginea orașului, într-o dimineață de iarnă. Cromatica e definitorie, ca pentru orice poet simbolist, dar originalitatea lui constă în paleta săracă de culori pe care le întrebuințează în pastelul mohorât al vieții. Bacovia era, fără echivoc, un poet descriptiv.

„În poezie m-a obsedat întotdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor, sau audiția colorată, cum vrei s-o iei. Îmi place mult vioara. Melodiile au avut pentru mine influență colorantă. Întâi am făcut muzică și după strunele vioarei am scris versuri. Fie după note, fie după urechea sufletului, acest instrument m-a însoțit cu credință, până azi.

*

Pictorul întrebuințează în meșteșugul sau culorile alb, roșu, violet. Le vezi cu ochii. Eu am încercat să le redau cu inteligență, prin cuvinte. Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum, în urmă, m-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdii. De aceea ultimul volum poartă titlul „Scântei Galbene”. Roșul e sânge, e viață zgomotoasă. Nu vreau să-ți fac teorii. Urăsc definițiile dascălilor pentru adormit copiii. Asta-i osânda modernă. Unii ar spune: metafizica culorilor.

*

În plumb văd culoarea galbenă. Compușii lui dau precipitat galben. Temperamentului meu îi convine această culoare. După violet și alb, am evoluat spre galben. […] Plumbul ars e galben. Sufletul ars e galben. În manualul de fizică nu mai găsesc altă culoare. În eprubeta mea, orice reacție chimică dă precipitat galben. Altă dată în plumb, pe lângă impresia colorată, mai simțeam alta, static, de greutate. Plumbul apasă cel mai greu pe om […] forța lui m-a apăsat până la distrugere.” (Aprilie, 1929)

Soția poetului, Agatha Grigorescu-Bacovia, este cea care a înțeles cel mai bine felul în care poezia devine destin, pornind tocmai de la acest aparent insignifiant memento din copilăria autorului și prin aceasta a pus la îndemâna cititorului singura cheie de lectură autentică. Memento mori, acel sentiment copleșitor al imanenței morții, va marca definitiv lirica bacoviană până la cele mai mici frânturi de gând, turnate în structurile esențializate până la ermetism ale unei sintaxe construite după principiul poeziei moderne „maximum de gândire în minimum de expresie” (Hugo Friedrich).

Numai astfel poate fi înțeles un mare poet care gândea în termenii unei ecuații existențiale de un dramatism nedisimulat: ”La ce bun și atâta scris?… ai pentru cine… când se înțeleg așa de greu gândurile cele mai sincere. Nu servește totdeauna sinceritatea… și a spune totul poate fi obositor pentru cei ce te citesc. Știi dictonul francez: «Pensez deux foi savant de parler une». Eu gândesc de zece ori înainte de a scrie o dată”…

 

Ego

Tot mai tăcut şi singur

În lumea mea pustie –

Şi tot mai mult m-apasă

O grea mizantropie.

Din tot ce scriu, iubito,

Reiese-atât de bine –

Aceeaşi nepăsare

De oameni, şi de tine.

Cum și-a petrecut Bacovia agonia ultimelor zile, din cartea ei – Poezie sau destin. George Bacovia. Ultimii săi ani.

„Răsfoiesc însemnările din CARTEA DURERII.

20 mai… orele 8.30 seara… brusc, te-au cuprins dureri grozave… Ce chin! Ce convulsiuni! Nimic nu ajută… Dumnezeule! cum poți tortura astfel un trup atât de firav?…

ora 1 noaptea

Nicio injecție nu folosește…

-Închide, fă întuneric, te rog. Dar mâna mea mângâie fruntea înghețată de chinuri…

Șoptești pierdut… „S-a dus a-mo-rul… un … amic… delir… morfină”

Rămâi istovit pe perna udată de sudorile chinuitoarelor dureri.

21 mai, ora 6 dimineața… Mai slăbit… durerile mai chinuitoare… Efectul morfinei a trecut… Tensiune 28, tensiune 5, pulsul 50… Lupți. Vine doctorul la consultație, ești galben, galben, apoi alb ca sideful…  Și ziua aceasta se scurge în chinuri… Ceri oranjadă, suc, apă… de-abia poți înghiți. Răresc jaluzelele… Din 4 în 4 ore, medicamente, injecții… Le refuzi, nu mai suporți înțepăturile… Te-ai topit ca ceara.

22 mai, orele 5 dimineața…

Complet istovit, șoptești: „Buiote, ceai cald”… Ți-e trupul rece. Te ridici să rărești jaluzelele. Te clatini,  recazi pe pat.

Ora 6. Sorbi puțin ceai, schimbi căpătâiul… Îți mângâi fruntea aproape înghețată. Îți încălzesc mâinile, picioarele, cu sticle calde…  dar trupul se răcește tot mai mult… mă privești cu ultimul senin ce se încețoșează…

Încă mă urmărești cu seninul ochilor mari, în stingere…

ora 7 și jumătate. Începe consultul medicilor… „O intervenție ar fi salutară, zic ei, dar e prea slab.” Nu răspundem…

-Ce zic doctorii?… O intervenție… O, nu! Abia mai poți articula.

-A plecat doctorul?

-Prepar injecția…

Te-ai întors cu fața la perete… „Ce întu-ne-cime… vii-ne… în… tu… ne… ri… cul…” ai închis ochii. O sincopă? dar întunericul te-a învăluit pentru de-a pururi.

Cu mâna ta într-a mea. Te-ai stins… atât de repede! atât de repede! Într-o ușoară respirație care-ți ducea sufletul spre slăvile senine din acea splendidă dimineață de mai.

În treizeci și șase de ore, durerile te-au biruit… nu mai ești, iubitule!

Orele 8 seara...

Au venit să te ducă în sicriul de stejar, sculptat cu lauri. Te-am condus în mașina neagră eu cu bietul Gabriel, pierit, uluit de acele negre, îndoliate clipe… Te-am lăsat în penumbrele holului de marmură și mătase ale Casei tovarășilor tăi de scris, pe catafalcul îndoliat cu purpură și negru de mătase, ca și scările și coloanele acelei scări.

Astfel, te-ai despărțit de odaia ta, de Agatha ta, de Briel al nostru, splendida grădină pe care o iubeai atât de mult, mai zăbovind 24 de ore în întunecimea fastuoasă a acelui palat… tu, care disprețuiai palatele…

[…]

27 mai…  Mă trezesc buimăcită, după somnifere… și… alerg spre camera ta… să-ți spun acel… „Bună dimineața, Iorguț!”

 

Golul din odaie mă trezește la realitate. Mă sprijin de ușă. Nu mai e nimeni în casă…

Aud portița.

Tresar…

Nu ești tu,

Nu!

Mă întorc în singură…

„Nu!” „Nu!”

Spun toate volumele

Tale,

Toate lucrurile din odaie,

Odaia însăși,

E un mare „NU!”

Iar timpul 

Plesnește

Ca o păstaie… (din volumul „Lumină”)

Trebuie să trăiesc în această cuirasă a Durerii. Cămașa lui Nessus nu cred că era mai ucigător de dureroasă decât această armură a suferinței…”

Iar vocea lui se mai aude și acum, de dincolo de neguri: „Dacă am existat, e că te-am iubit.”

Undeva, înfipte în carnea eternității, cuvintele lui Bacovia, cel cu numele derivat din stirpea vechilor greci iubitori de viață – ce paradox! – rămân să răscolească, aspre ca destinul însuși, tăcerea din veacurile ce vor veni.  

Ascultați vocea lui George Bacovia aici.

Acest articol a fost publicat și pe Catchy.ro