Generăm zilnic zeci, sute sau chiar mii de gânduri. Le încredințăm universului uneori plini de speranțe, alteori fără niciun scop sau țel precis. Câte oare dintre ele își găsesc calea spre nemurirea lor? Spre atingerea sublimului prin îndeplinirea lor la timpul și momentul oportun? Infinit de puține, în comparație cu multitudinea lor.
Suntem ceea ce gândim. Tot ceea ce suntem ia naştere din gândurile noastre. Cu gândurile noastre construim lumea. Dacă gândim pozitiv şi avem o orientare pozitivă, atragem oameni pozitivi, evenimente pozitive şi situaţii pozitive. – Buddha
Oare asta făcusem și eu atunci? Te materializasem într-un gând îndrăzneț și plin de culoare încât dimensiunea realității a ce urma să fie avea să mă marcheze pentru tot restul vieții? Era oare iluzia unui vis frumos sau o realitate copleșitoare ce avea să îmbrace forme din cele mai diverse? Nici acum nu pot știi și nu pot da un răspuns ferm și clar.
Știu doar că niciun gând nu e de prisos sau imposibil de materializat atunci când traiectoria dictată de conștiința noastră e atât de precisă precum cea a soarelui în neobosita lui cale zilnică.
Al meu se născuse într-o zi oarecare dar el în sine, nu era unul oarecare. Era acel gând, singurul de altfel, care îți zdruncină viața din temelii, care îți rearânjează proiecțiile viitorului dar mai ales ale prezentului. Era gândul sublim al redescoperirii de sine, fără ca măcar eu să știu asta. Plecase într-o zi caldă de vară, când soarele îmi zâmbea ștrengărește printre ramurile dese ale copacilor, din parcul pe care îl străbătusem de atâtea ori. Nu știu dacă soarele căruia i-am zâmbit mult în acea zi i-a dat energia necesară sau însuși căldura generată de frumusețea lui a fost de vină, dar el și-a găsit destinația cu aceeași ușurință cu care plecase de la mine. Întâlnise gândul tău, rătăcit în Univers, dar la fel de cald ca al meu.
A strălucit ca o micuță stea pe cerul înnourat al viselor tale și de atunci a continuat să facă asta ori de câte ori se întâlnea cu al meu. În sfârșit, gândul tău se-ntâlnise cu al meu.
De atunci, a continuat să facă asta zi de zi, clipă de clipă, indiferent de piedici, zbateri, lupte fără noimă și făr’de sens, în timp ce al meu îl găsea fără dificultate, în ciuda opreliștilor sau a perdelelor groase de nori ce te-au învăluit în tot timpul acesta.
Se întâlniseră, își zâmbiseră, se ținuseră de mână într-o eternă sau nemuritoare secundă de atingere și din acea clipă altceva nu mai știau să facă. Ce miracol mai mare decât acesta putea să se întâmple când miliarde de astfel de gânduri nu aveau să se întâmple niciodată?
Gândul meu îl va găsi pentru totdeauna pe al tău…
Asta îți șoptisem încet la ureche, atât de încet încât nici eu nu m-am auzit rostind. Era o certitudine, o axiomă ce n-avea nevoie de nimic în plus pentru a-și desăvârși existența. Știai asta la fel de bine ca și mine pentru că în multe dăți când gândul meu se mai rătăcea, pierdut printre mii de stele purtătoare de vise netrăite, al tău mă aștepta, solitar și răbdător.
Glasul tău a reverberat în liniștea asurzitoare ce ne apăsa:
Te-am întâlnit pentru că gândul meu l-a căutat pentru totdeauna pe al tău…
Din „Cioburi de suflet”
Mai puteți citi și Înțelepciune: să înțelegi și să accepți, de același autor.
Pe Fabiola Ion o puteți găsi și aici.
Cine sunt eu? Mă întrebam adesea când îmi permiteam luxul de a lăsa eu-ul din mine să iasă la lumină. Sunt litere și scris. Sunt muzică în timpuri reci și ploioase. Sunt zâmbet oricum, oriunde. Sunt iubire, inocență și pasiune. Sunt cuvinte nerostite și vise împlinite. Sunt eșecuri și dezamăgiri. Sunt tot ce mi-am dorit să fiu, dar cu permanenta dorință de a avea întotdeauna un gând bun, o faptă pe măsură și un vis îndrăzneț.
