Lansat în 16 noiembrie 2007 în S.U.A, în ecranizarea lui Mike Newell şi regia lui Ronald Harwood, „Love in the time of cholera” (Dragoste în vremea holerei) aduce în faţa celor îndrăgostiţi de literatura lui Gabo (Gabriel Garcia Marquez) o producţie cinematografică de mare succes, nominalizată de patru ori, inclusiv la Globul de Aur. Un scriitor de premiu Nobel, o distribuţie inspirată: Javier Bardem, Giovanna Mezzogiorno, Benjamin Bratt, un buget de 31 mil. dolari, peisaje luxuriante din Colombia, Cartagena, undeva prin sec. al XIX-lea, iată ingredientele care duc la succes, indiferent de vârsta sau ocupaţia pe care o ai.
Giovanna Mezzogiorno, în rolul principal – Fermina Daza
Desigur, ar fi de recomandat să citiţi mai întâi cartea… sau să vedeţi filmul, aici totul rămâne la latitudinea gustului, a educaţiei şi a prejudecăţilor fiecăruia. Eu, una, nu găsesc nicio problemă în a sări peste etape sau a inversa rolurile, pentru că lectura şi filmul sunt diferite, cu toate că vorbim despre aceeaşi acţiune. Poate că filmul deschide apetitul pentru lectură, tot aşa cum, vizionând filmul, îţi poţi aminti mai uşor detalii şi poţi savura mai profund cartea. În fine. Dragostea e oarbă, mai ales dacă e în vremea holerei. Sau a pandemiei, de ce nu? Pentru că, în definitiv, despre dragoste este vorba în ambele şi în viaţa vieţilor noastre, amin, aşa că suntem fericiţi să ştim din capul locului că iubirea învinge totul, până şi moartea atroce… Oare să fie vorba şi despre alte analogii? Oare suferinţa din dragoste nu e tot o maladie din care scapă cine poate? Nu întâmplător, personajul masculin este medic, iar când un doctor se confruntă cu o boală, atunci, da, este o întâmplare mai mult decât interesantă!
Xavier Barden, în rolul lui Florentino Ariza, îndrăgostit etern de Fermina.
Încurcate sunt căile Domnului! Ce bine ar fi să existe o facultate la care să te înveţe să iubeşti, să gestionezi tot amalgamul de sentimente care însoţesc această stare şi, eventual, să afli despre ce leacuri anume te pot vindeca, dacă…! „Singurul lucru pe care trebuie să-l ştii în dragoste: că viaţa nu are nevoie de lecţii de la nimeni.” Oare de ce nu ne învaţă nimeni asta de la început, Gabo? Cam cât timp ne ia să înţelegem că obiectul iubirii care se revarsă în noi dă, în fapt, măsura putinţei noastre de a iubi? „Nu te iubesc pentru ceea ce eşti, ci pentru ceea ce sunt atunci când sunt cu tine.” Oare câţi dintre noi am avut momente de disperare în lipsa fiinţei iubite, neînţelegând ce ne lipseşte sau poate prea mândri pentru a accepta? Oare există cu adevărat suflete pereche? ŞI dacă da, cam câte poate avea un om de-a lungul vieţii? Cine le stabileşte, deci? Oamenii? Dumnezeu?
Cam asta se întâmplă şi cu cei doi, doar că lucrurile sunt ceva mai complicate, pentru că suntem provocaţi să le descoperim singuri, pe măsură ce acţiunea înaintează… Ce peisaje!
Benjamin Brett
Uneori, oamenii se despart: pentru că nu aparţin aceleiaşi caste, aceleiaşi lumi, pentru că apucă alte drumuri, pentru că… poate e necesar un test al iubirii care să suscite raţiunea de a fi şi să calculeze sorţii de supravieţuire, sau, poate, cine ştie, destinul are alte calcule… Atunci apare senzaţia aceea ciudată de abandon, de suferinţă sau de frustrare cauzată de pierdere, sau de confuzie, sau pur şi simplu de vid sufletesc produs de dispariţia celuilalt. În mod cert, Gabo credea în iubirea care transcende lumi, timpuri şi suflete, dovadă propria sa viaţă. Orice ruptură, spune el, te face să judeci greşit, dar, atenţie: „Doar pentru că cineva nu te iubeşte aşa cum vrei tu, nu înseamnă că nu te iubeşte cu toată fiinţa sa.” Poate că n-a putut sau, cine ştie, a plecat un timp undeva şi n-a mai găsit calea înapoi, dar asta nu înseamnă că a încetat vreodată să facă parte din tine aşa cum tu faci parte din el, nu-i aşa? Undeva, cineva a scris în cartea destinului că firul roşu nu se rupe niciodată… Şi poate că prin oricâte aventuri ar trece omul prin viaţă, important este că, în final, în pragul morţii, are marele privilegiu de a-l strânge în braţe pe omul care i-a fost hărăzit şi de care niciodată nu s-a lăsat, oricâte molime a avut de îndurat.
Cuplul a devenit un trio? Pentru un timp, viaţa bate filmul, dar timpul, timpul le ştie pe toate şi ah, cât e el de răbdător!
Pentru că, vedeţi voi: „Niciunul din ei n-ar fi putut spune dacă această dependență reciprocă se întemeia pe iubire sau pe comoditate, dar niciodată nu-și puseseră asemenea întrebare cu mâna pe inimă, pentru că amândoi preferaseră întotdeauna să ignore răspunsul.”, pe bună dreptate, când iubeşti şi eşti sigur ca pe moarte pe iubirea celuilalt, nu mai stai la cântar să numeri boabele de spumă ale fiecărei zile, ci mergi înainte, pe mâna sorţii, convins că ţi-e bine, pentru că celălalt e acolo, poţi să întinzi mâna şi îi simţi căldura şi răsuflarea.
Aşa e: „Când o femeie decide să facă dragoste cu un bărbat, nu este niciun perete pe care nu l-ar escalada, nicio fortăreață pe care să nu o poată distruge, nici o normă morală pe care nu ar putea să o încalce, niciun Dumnezeu de care să-și facă griji.”
Foarte mulţi încearcă să rupă bariere, să escaladeze treptele, să sară peste etape, să se creadă mai presus de fire, nesocotind lucrurile nescrise pe care undeva, cineva le-a scris pe răboj cu mâinile curate. Victorii efemere, şi, vai, peste măsură de usturătoare, pentru că nesăbuinţa de a-ţi pierde adevărata măsură se pedepseşte aspru, şi nu există nici legi, nici instanţe care să te scape de sentinţă. Ia aminte, aşadar: „Am descoperit, odată cu vremea, că toată luma vrea să-şi ducă viaţa pe vârful unui munte fără a cunoaşte că veritabila fericire constă în modul cum urci pantele abrupte către culmile munţilor.”
În final, nu uitaţi: „Viaţa nu este ce ai trăit, ci ce îţi aminteşti că ai trăit şi cum ţi-o aminteşti pentru a o povesti.”
Citiţi şi alt articol, aici.
Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.
