din lichidul de foc, din nervurile lui
înflorite dureros sub unghii ce tâșnesc la rădăcina
copacilor tineri
din curgerea lui nebunească și sublimă
și la fel de agitată ca timbrele puse
pe scrisori către nicăieri
din trecerea glorioasă a pulpelor sale forfecate
de dorința unor fecioare mioape
de-acolo și de niciunde altundeva
foamea nopții mă privește nestingherită
perseverentă
cu patru ochi.
ochelarii aceia împovărați de priviri grele
precum fructele umede ale unor
flori aurii iscate de umbra din utere
îi găsesc dimineața
la capătul patului.
foto sursa
Citește și vorbele nu se aruncă în vânt
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
