O frază rostită de tine rămăsese captivă într-un ungher al camerei, unde aveam o cutie cu nimicuri femeiești. Plecaseși de multă vreme și tot de atunci nu mai purtasem șiragul negru, din onix. Mi se părea sobru și prea lung, prea de doliu. Nu îmi revenisem încă din șocul pricinuit de plecarea ta bruscă. Nimic nu mă făcea fericită. Serile erau prea lungi, zilele erau anoste și încercările prietenilor de a mă scoate din starea asta se dovediseră a fi, pe cât bine intenționate, pe atât de nereușite.
Încercasem să parez toate astea, dar zâmbetul meu lipsă de pe chip mă dădea de gol. Mă aruncasem într-o muncă asiduă, scriam, citeam, mergeam la serviciu, ajutam pe oricine avea nevoie de ajutor, dar nu era suficient. Cumva, chipul tău devenea din ce în ce mai gri în amintirile mele și tot ce îmi rămăsese de la tine era durerea aia crâncenă din suflet și dorul. Dorul ăla mistuitor, dorul ăla aproape la limita insuportabilului, dorul de brațele tale în jurul meu, de privirea ta plină de dragoste, de vocea ta plăcută, masculină și tandră, de tine tot. Deși nu îți mai întrezăream fața printre amintirile mele, tânjeam după apropierea ta, după mâinile tale care știau exact cum să îmi țină chipul când plângeam din te miri ce sau când nu mă mai săturam de râs.
Florina Ungureanu
A trecut o toamnă, da, plecaseși într-o toamnă, fusese o despărțire ca la carte, într-o zi ploioasă și rece, trecuse o iarnă enervantă, cu toate globulețele kitschoase pe străzi, cu toate reclamele alea care arătau oameni fericiți în jurul unor cadouri de sub brad, trecuse o primăvară în care speram să îmi revin, întocmai ca o floare căreia nu îi merge prea bine pe timp răcoros, apoi o vară, fără zilele alea lungi în care râdeam și beam vin roșu, până seara târziu, apoi, nu am mai ținut șirul. Trecuseră prea multe anotimpuri. Calde, reci, însorite sau nu, nu-mi păsa.
Mă obișnuisem cu durerea, cu dorul, cu toate. Așa trebuia să fie, îmi spuneam. Nu mai auzisem nimic de tine. Aș fi putut afla, dar la ce bun. Până într-o zi, când, peste o bluză roșie cu buline mici, negre, am simțit nevoia să port colierul din onix. Prea lung, prea de doliu, dar se asorta tare bine. L-am căutat peste tot. Am ajuns la cutia dosită într-un ungher al camerei.
Am deschis-o, și de acolo, a ieșit fraza rostită de tine, odinioară: „Dragostea trece, e ca o răceală. Într-o zi, te vei trezi sănătoasă tun”. Așa a fost!
Citiți și Copiii nu știu să se mai ajute între ei, de aceeași autoare.
