Oricât ar părea de ciudat, dragostea a pătruns relativ târziu în zona de interes a cinematografului. Trebuia, mai întâi, să intre un tren în gară sau să iasă muncitorii de la fabrică, a urmat holding-ul lui Porter (atacul trenului) apoi gagurile, bătăile cu frişcă şi chiar desfăşurările ample ale supraproducţiilor „mute” sau horror-urile de tip Caligari sau Nosferatu.

În acest timp, amorul îşi păstra o anumită decenţă ţinând de spiritul epocii: ici-colo câte o declaraţie patetică, iar gesturile ample şi apropierea teatrală a doi protagonişti de sex diferit se opreau la distanţa cuviincioasă. Pe măsură ce vremurile se schimbă, pudoarea s-a tot diminuat, moravurile au evoluat (?!), lăsând loc senzualităţii sau amorului fizic.

Încercăm să surprindem, într-o selecţie subiectivă, unele dintre momentele care au marcat o evoluţie în formula: timpul-filmul-amorul.

Încă din primii ani ai secolului al XX-lea, filmul se afirmase drept cel mai atractiv şi accesibil mijloc de a percepe cultura. Politicieni, scriitori şi artişti intuiseră forţa celei de-a şaptea arte de a modela noi conştiinţe şi opinii. Legislatorii americani înfiinţaseră încă din martie 1909 o comisie naţională de cenzură pentru filmul american, împuternicită să controleze libera expresie a creatorilor. Legea cenzurii conţinea, iniţial, opt articole care interziceau să se dea curs pe ecran: obscenităţii, vulgarităţii, crimei (să nu se arate cum se poate săvârşi un omor), morbidităţii, brutalităţii, violenţei, luării în derâdere a credinţei religioase şi, în fine, a scenelor care pot prejudicia persoane sau instituţii reale sau pot influenţa procese în curs de desfăşurare. Dar deja în 1921, restricţiile par insuficiente şi alte treisprezece articole extind prerogativele cenzurii. Ele interziceau scene de un sex-appeal exagerat; comercializarea viciului, dragostea ilicită: virtutea odioasă şi viciul atrăgător, dansurile incitante, camere de baie sau dormitoare filmate insinuant, expunerea goliciunii trupeşti; scene de dragoste prelungite; scene din lumea viciului şi a crimei, în afara cazului în care erau impuse de ilustrarea conflictului dintre bine şi rău; scene cu jocuri de noroc, beţia ca distracţie atractivă sau personaje care se droghează; scene care ar putea să îndemne la crimă; scene care pun un accent nejustificat pe vărsarea de sânge sau pe violenţă; scene, gesturi sau atitudini vulgare, reclame obscene, indecente.

În 1927, li se adaugă alte zece interdicţii şi mai detaliate: să nu se înjure de Dumnezeu sau de diavol, să nu apară vreun nud, să nu se arate traficul de droguri, să nu se arate comerţul de carne vie, să nu se arate relaţii sexuale sau idile între albi şi negri; să nu se ia în derâdere preoţii; să nu se aducă ofense vreunei naţiuni, rase sau credinţe.

În anii ’30 ai secolului trecut, a luat fiinţă Liga Decenţei (The Legion of Decency). Astfel, industria filmului era obligată, prin legi federale, să respecte recomandările unui „cod de protecţie” cunoscut sub numele Codul Hays, elaborarea lui fiind atribuită în principal lui Will H. Hays, înalt funcţionar guvernamental care a deţinut şi funcţia de preşedinte al Asociaţiei producătorilor de film din America între 1922-1945. Orice încălcare a codului era penalizată cu 25.000 de dolari, sumă colosală pentru anii ’30. În consecinţă, un sărut nu putea dura mai mult de trei secunde, cuplurile, chiar soţ şi soţie, nu puteau fi arătate dormind decât în paturi separate, dacă ar fi fost o scenă de dragoste unul dintre cei doi parteneri era obligat să aibă un picior pe podea.

Din Snow White and the Seven Dwarfs, s-a cenzurat scena în care piticii, transformaţi în tâmplari de ocazie, construiau un pat pentru musafira lor. Motivul pentru care s-a aplicat cenzura a fost că s-ar fi putut interpreta că Albă-ca-Zăpada trăia cu piticii.

Când Clark Gable a apărut cu bustul gol în New-York-Miami (It Happened One Night, 1934), industria de maiouri a înregistrat brusc o scădere; un argument pentru cenzori să fie mai atenţi la semnalele lansate de pe ecran. Jean Harlow, în negligé, într-o producţie MGM, a stârnit un mare scandal. Producătorii au convins cenzorii să nu taie scena, argumentând că „nimeni nu era de faţă.” Pe ecran, fireşte, Mae West era considerată atât de incendiară, încât personajele interpretate de ea nu aveau voie să sărute pe niciunul dintre parteneri. O îmbrăţişare în care buzele să nu se atingă era maximul acceptabil, în cazul ei. Momentul în care Clark Gable urcă scările purtând-o în braţe pe Vivien Leigh în Gone with the Wind (1939), a fost echivalent cu un viol, iar pentru replica „I don’t give a damn„, din acelaşi film, producătorul David Selznick a fost amendat cu 5.000 de dolari! Era pentru prima oară când un cuvânt „rău-famat”- damn, cum spun americanii „un cuvânt în patru litere” se făcea auzit pe ecran.

Deja în anii ’40, nu numai filmele erau atinse de verdictul cenzurii. Printre cele 140 de cântece interzise la radio pe reţeaua NBC s-a numărat şi cea cântată de Duke Ellington, The Mooche (în argou, apaticul, hoinarul) apreciindu-se că ar putea determina o creştere a violurilor. O concesie a fost făcută, în 1941, unui film de acţiune venit să pregătească moralul tinerilor care urmau să lupte pe fronturile celui de-Al Doilea Război Mondial – You’re In The Army Now. Sărutul dintre Jane Wyman şi Regis Toomey dura trei minute şi cinci secunde (recordul a fost doborât abia în 1988 de sărutul dintre Valeria Golino şi Pee – Wee Herman în Big Top Pee-wee). În 1943, magnatul Howard Hughes şi-a putut permite, în calitate de producător şi regizor, să ajute la debutul noii sale descoperiri, Jane Russell, în sânii aproape dezgoliţi, în The Outlaw. Filmul, socotit „primul western-sexy”, a fost interzis de cenzură şase ani, timp în care s-au mai scos nişte scene. Rezultatul: la premiera întârziată, spectatorii au considerat că pelicula nu meritase aşteptarea! Imediat după război, Hitchcock şi-e permis o glumă. El a montat îmbrăţişările şi săruturile dintre Ingrid Bergman şi Cary Grant din Notorious în aşa fel încât părea că s-au sărutat câteva ore.

În 1952, s-a putut vedea pentru prima oară, într-un serial TV (I Love Lucy), o femeie însărcinată: spre a se apăra de o viitoare amendă, reţeaua CBS a interzis, însă, definirea condiţiei eroinei, prin altă formulă decât „e în aşteptare/she is expecting”. După un an, Otto Preminger a încălcat Codul Hays în comedia The Moon Is Blue, lăsând eroii să pronunţe, pentru întâia oară, cuvântul „amantă” (mistress) şi „însărcinată” (pregnant). Procrearea era considerată atât de indecentă, încât într-un documentar realizat de studiourile Disney, The Vanishing Prairie (1954), secvenţa naşterii unui pui de buffalo a fost cenzurată în mai multe state ale Americii. Dintre cele trei apariţii ale lui Elvis Presley într-un foarte popular program de varietăţi, The Ed Sullivan Show, doar o singură dată a fost arătat de la talie în jos! Momentul Pearl Harbour a servit drept paravan regizorului Fred Zinnemann şi scenaristului Dalton Trumbo, dându-le posibilitatea să se refere în From Here to Eternity (1953) la frustrarea sexuală a militarilor aflaţi sub arme în portul de la Pacific. Burt Lancaster şi Deborah Kerr au putut fi arătaţi pe o plajă, îmbrăţişaţi aproape la orizontală, bineînţeles în costume de baie. Cenzura a interzis, însă, ca personajul interpretat de Donna Reed să fie o prostituată, aşa cum era în romanul semnat de James Jones, care a stat la baza ecranizării.

O culme sexy a deceniului a atins-o scena seducerii lui Tony Curtis de către Marilyn Monroe în Some Like It Hot (1959). Analele hollywoodiene consemnează sugerarea primului French kiss în Splendor in the Grass (1961) de Elia Kazan. Protagonişti erau Natalie Wood şi Warren Beaty. Una dintre vedetele filmului de serie B din deceniu, Barbara Eden, a avut permisiunea să apară în chip de spiriduş, într-un costum colant cu talia goală, dar buricul a fost acoperit. În 1967, cenzorii l-au obligat pe Mick Jagger să schimbe un vers dintr-o melodie interpretată de Rolling Stones, din Hai să petrecem noaptea întreagă în Hai să petrecem un timp frumos împreună pentru a putea apărea în acel The Ed Sullivan Show.

Din 1956, începe liberalizarea Codului Hays. Până la abolirea acestuia, în 1968, se introduce treptat un punctaj care limita accesul la diferite filme, în funcţie de vârsta spectatorului: PG – Paternal Guidance, însoţirea de către părinţi era obligatorie, PG-13, anumite secvenţe rămân la aprecierea părinţilor, R (restricted) interzicând intrarea în sală a tinerilor sub 17 ani, neînsoţiţi de un adult, în sfârşit, X- echivalent cu film porno, ce restrânge aria sălilor în care respectivul film poate fi difuzat. În ultimii ani, cineaştii americani se luptă pentru introducerea calificativului A (artistic) spre a nu se mai confunda cu artă, fie ea şi cu sugestii erotice, pornografia.

Un alt grup muzical celebru are de suferit rigorile cenzurii. Pe coperta discului Two Virgins, cei doi interpreţi, John Lenon şi Yoko Ono apăreau nud. S-a impus vânzarea doar în anumite magazine şi să fie învelit într-o supracopertă maronie. Îndrăzneala supremă a deceniului a aparţinut regizorului Roman Polanski: în Rosemary’s Baby (1967), personajul interpretat de Mia Farrow era invadat de diavol! Pasul următor în aceeaşi direcţie îl va face William Friedkin în The Exorcist (1973). Cenzura începe să aibă de furcă nu numai cu amorul, ci şi cu horror-ul. Deceniul a marcat însă punctul crucial în dezvăluirea raporturilor intime de tot felul în întreaga industrie a spectacolului. Pentru prima dată, pe scenele new-yorkeze off-Broadway era prezentată viaţa într-o comunitate gay The Boys in the Band (1970). Pe ecranele reţelei de televiziune NBC, într-o comedie, David Brenner interpreta rolul unui stilist care renunţase la femei, în favoarea bărbaţilor. În topul ascultătorilor de muzică urca o melodie interpretată de Donna Summer: Love to Love you, Baby în care se reproducea sonor actul iubirii de 22 de ori în 17 minute.

Un sondaj efectuat în anul 1975, în Florida, precizează că 984 din 1.000 de mame-adolescente au rămas însărcinate… pe muzică rock. Din 1976, reţeaua TV ABC lansează în nocturnă un program de iniţiere sexuală pentru adolescenţi sub denumirea Three’s Company şi Charlie’s Angel. Rezultatul este triplarea numărului de scrisori care protestează faţă de indecenţa şi obscenităţile înfăţişate pe micul ecran. Romanul The Happy Hooker de Xaviera Hollander ajunge în topul librăriilor cu nouă milioane de volume vândute. Este povestea unei fete care începe să se prostitueze de nevoie şi sfârşeşte prin a o face din plăcere, chiar dacă profesia o obliga să asiste sau să ia parte la situaţii de o violenţă ieşită din comun. Chiar în anul apariţiei, romanul este ecranizat de Nichola Sgaro, în 1973, cu Lynn Redgrave în rolul principal. Prostituata ca personaj se impune prin interpretarea lui Jane Fonda (recompensată cu un Oscar pentru acest rol) în Klute (regia: Alan J. Pakula, 1971). Primele prostituate adolescente au fost interpretate de Jodie Foster în Taxi Driver (1976) de Martin Scorsese şi Brooke Shields în Pretty Baby (1978) de Louis Malle. Filmul Saturday Night Fever (1977) fusese un mare succes, iar melodiile lui John Travolta erau în topul anului, făcând înconjurul lumii rapid, deşi conţineau cuvinte licenţioase.

Marele scandal, atât în Europa, cât şi în America, l-a provocat, însă, Last Tango in Paris (1972) cu Marlon Brando şi Maria Schneider. Un rafinat estet precum este regizorul Bernardo Bertolucci îşi vede filmul notat cu X (pornografic) în Statele Unite şi este obligat să renunţe la unele scene. Restricţiile nu împiedică filmul să realizeze recorduri la box-office.

Last Tango in Paris/Photo: Getty Image Archive

În Making Love (1982), regizat de Arthur Hiller, clasicul triunghi amoros capătă o altă distribuţie. Adulterul soţului se petrece cu un bărbat. Micul ecran preia conducerea prezentând numeroase filme cu personaje care nu sunt heterosexuale. Astfel, în 1986, apare la TV primul personaj-victimă a sindromului imuno-deficitar SIDA.

Notat cu R pentru violenţă şi scene erotice filmul Nine 1/2 Weeks(1986), în regia lui Adrian Lyne, bate recordul libertinajului, dar şi al audienţei, mizând pe sex-appeal-ul cuplului Mickey Rourke (seducătorul masochist) şi Kim Basinger. Serialul Moonlighting (1985-1989) a fost, de asemenea, considerat extrem de îndrăzneţ la debutul din 1985.

Nine 1/2 Weeks (Photo: Getty Image Archive)

În anii ’90, acelaşi Rourke, având-o de data aceasta parteneră pe Carré Otis, trece la scene de dragoste „natur”, în Wild Orchid (regia: Zalman King). În Henry and June (1990), personajele scenelor „natur” erau două femei. Pe micul ecran, apare primul sărut lesbian între Amanda Donohoe şi Michele Greene în mini-seria TV(HBO Films) Angels in America.

În sfârşit, Basic Instinct (1992) explodează ca o bombă incendiară pe ecranul Festivalului de la Cannes (sfidare maximă şi succes de acelaşi calibru). Filmul a fost întâmpinat la Los Angeles cu proteste egale din partea grupurilor feministe şi gay. Jeremy Irons şi Juliette Binoche nu se lasă mai prejos în ultimul film al lui Louis Malle, Damage (1992).

Totul a fost spus şi totul arătat. Mai departe?

Mai departe, s-ar putea să regretăm acele tabuuri care l-au făcut pe Satyajit Ray să sugereze o noapte de dragoste, filmând – aşa cum numai el ştia – o agrafă uitată pe perna patului unui bărbat.

S-ar putea să regretăm că adevărul gol-goluţ a pulverizat tandreţea şi misterul. Dar dacă acceptăm din nou, de la Shakespeare citire, spectacolul ca „oglindă a vieţii”, poate că tandreţea şi misterul au fost excluse chiar şi din cotidianul acestui nou secol al XXI-lea.

Via LiterNet