Fiindcă orice nu poate omul, la Dumnezeu toate-s cu putință… (Live and let live!)

În numele iubirii s-au săvârșit multe, de când există lumea asta. Dovezi de iubire. Acte de curaj. Nenorociri de toate felurile și chiar războaie. S-au scris pagini nenumărate, s-au plâns oceane, s-a murit de dor și s-a cântat. Și despre orice ai putea crede vreodată că doar ție ți s-a întâmplat, în numele iubirii bineînțeles, să fii convins că s-a întâmplat deja și altora, cu mult înainte de tine. Chiar dacă acum nu crezi o iotă din teoria asta, pe care n-am inventat-o eu, am convingerea că vei spune și tu exact la fel, peste timp, copiilor, nepoților tăi. Indiferent cine a trăit o astfel de experiență, cum, unde și când, nu prea contează.

Ceea ce contează cu adevărat este că, peste generații, dorința oamenilor de a trăi o mare iubire nu s-a estompat, dimpotrivă, s-a dovedit a fi la fel de râvnită și de urmașii urmașilor celor care cândva au iubit cu toată ființa lor, sau au fost răniți iubind, care au crezut în dragostea lor ca fiind cea mai pură și adevărată și căreia s-au dăruit total, fără s-o primească înapoi nici pe sfert, sau care au așteptat-o toată viața să apară și câte și mai câte versiuni… Pentru fiecare individ, iubirea lui este unică și cea mai cea, mereu a fost așa. Cine iubește și nu i se răspunde se consideră un nefericit și un neînțeles, un nedreptățit și  un nenorocit. Dacă ar iubi doar… Frumusețea iubirii tocmai în asta constă, să iubești fără nicio greutate, ca și cum și ca și când… adică să fii recunoscător că ai fost dăruit să poți să simți atât de înalt. Chiar dacă ești însoțit de omul iubit, dar nu ești auzit, chiar dacă distanța este mare, chiar dacă persoana este plecată în veșnicie.

Căutarea ei, a iubirii semenilor noștri face parte din parcursul nostru de mireni pe acestă planetă. Că o întâlnim sau nu în viața asta, nu știm niciodată. Că ne-o dorim absolut toți, este mereu o certitudine. Știm că iubirea trebuie să înflorească mai întâi înlăuntrul nostru, toți știm. Dar nu suntem zei, ci simpli oameni, iar ceea ce ne lipsește este tactilul. Dar nu la pură întâmplare, chiar dacă îmbrățișările celor dragi, bătăile prietenești pe spate și umerii care-ți susțin capul în timp ce ochii tăi sunt triști, ne fac un mare pustiu de bine.  Toate acestea ne pot  fi de folos dar nu sunt și suficiente… Nu din lăcomie, ci pentru simplu fapt că ne aflăm doar într-o altă stație și atât și nicidecum nu ne-am găsit împlinirea.

Pentru că ne dorim acel fel de atingere, și o anumită persoană lângă noi. Doar atunci nu ne mai lipsește nimic, doar atunci suntem cu adevărat atinși, hrăniți și împliniți. Oamenii se pot sătura odată și o dată de absolut orice fel preferat de mâncare sau chiar se pot îngrețoșa, în mod ironic, chiar de la pohta ce-au pohtit, se pot ghiftui cu tot felul de bucate din cele mai alese, se pot înfrupta din cele mai exclusiviste feluri de mâncare, pregătite de cele mai iscusite mâini, măcar o dată în viață o pot face.

Ne putem satisface cele mai ciudate gusturi în materie culinară, putem încerca orice fel de aroganță în materie de rețete, unele la care, poate, am râvnit de multă vreme și pe care poate nu ni le-am permis, ori altele pe care le încearcăm din curiozitate, sau pur și simplu gustăm din tradiționalul anumitor bucătării specificie. Ne satisfacem pofta, gustul și gata. Ca o paralelă cu foamea trupului, foamea și setea pentru iubire a oamenilor nu va putea fi potolită niciodată.

Tot ce facem de fapt în umblătura noastră cotidiană este s-o căutăm necontenit, conștienți sau nu. Nimic altceva. Când credem că facem orice altceva, doar punem gândul ăsta pe pauză. Dar dorința, speranța de a întâlni-o fierb în noi la foc mic. Orice alte activități ne ocupă timpul și mintea, acestea sfârșesc prin a fi doar niște amânări ale recunoașterii acestui fapt, în timp ce inima noastră nu face altceva decât să ne transmită semnale că adevărata comoară pe care o râvnim și pe care dorim s-o obținem este liniștea sau neliniștea pe care o simțim iubind. Asta este cea mai importantă comoară pe care vrem s-o obținem în viața asta, cu toate riscurile și pericolele aferente și cu alerta asta asurzitoare în cap, de poate-poate, sau, de data asta va fi ceea ce-mi doresc, etc… doar astfel simți că trăiești. Cei câțiva care inițial par feriți de agitația asta sunt de fapt și cei cu adevărat nenorociți, pentru că realizează prea târziu că au trăit degeaba și atunci ei doar există.

Căutăm necontenit iubirea… pacea inimii. Acel fel de sentiment, de emoție, pe care nu știu s-o descriu altfel decât că, pentru ca să se manifeste, să existe cu adevărat nu este nevoie de implicarea niciunui alt organ ca s-o simți, în afară de inimă. Inimă ce nu-i de piatră… Acea bătaie de inimă pe care ne dorim s-o simțim și la aflarea căreia, realizăm că, zidurile palatelor, contractele, foile valoroase de hârtie (banii sau dimplomele) sau orice alte mijloace materiale, pălesc și se volatilizează cu truda cu care le-am înfăptuit cu tot și ne dăm totodată seama că, nu reprezintă altceva decât niște staționări temporare.

Niște stații în care am stat pentru o perioadă limitată de timp în așteptarea următorului mijloc de transport, adică, oportunitate, care să ne ducă spre destinația finală. Să devin major e prima stație, să-mi termin școala, a doua, să-mi găsesc loc de muncă, a treia, apoi să am casa mea, familia mea, copiii mei și tot așa. Uitând în fuga asta să numărăm și anii nu doar banii. Ne pierdem timpul prin niște stații în care staționăm, ne complacem sau acceptăm starea de confort pentru moment, dar în care știm de fapt că dacă staționând noi așa putem deveni mai bogați, mai școliți, mai emancipați apoi nu putem deveni surzi la chemarea inimii. Ea strigă iar noi amânăm să-i răspundem și implicit să trăim autentic pentru atunci când vom fi pregătiți.

Niciodată nu vom fi pregătiți! Iubirea ți se întâmplă sau nu. Atât. N-ai fost pe fază, a trecut, s-a dus. Uite curcubeul! Unde-i? A fost acum cinci minute, acum nu-i… Numai că ne supunem ca niște sclavi dogmelor sociale, ele ne încătușează, noi zicem că ne pasă de părerea altora și facem ce face toată lumea, că așa se face. Dar ce simțim noi, zace acolo, înlăuntrul nostru, îmbibat în teama de a nu ne încadra în niște tipare și de a nu cumva să ieșim din rând. Rândul lumii. Numai că lumea nu dă doi bani pe noi, pe trăirile noastre și pe dorințele noastre. Iar rândul lumii este nu doar foarte subțire ci și întrerupt în multe locuri, astfel încât niciodată nu-ți garantează nădejde, deci nu te bizui pe el că te-ar suține în veci. Eu asta cred fiindcă asta simt și anume că, pentru iubire e nevoie doar de inimă și atât, n-ai nevoie de alte organe, nu.

Pentru iubire am spus. Celelalte toate vin să întregească lucrarea. Dar și inima nu-i de folos dacă nu este cumva; trebuie să ai un anumit fel de inimă… Una plină. Dar nu cu orice, ci cu bunătate, cu empatie și cu frumos. Așa cum există binele așa există și răul. Așa cum se cerne grâul de neghină, așa sunt și oamenii buni și răi. Orice altă plinătate a inimii e de prisos și nu te poate ajuta să ajungi s-o găsești, s-o ai dar mai ales s-o păstrezi, ba chiar te poate doar îndepărta de ea. Și cum spuneam, toate celelalte valențe care te însoțesc, în mod constructiv vorbind, puse în slujba devenirii tale parcă n-au rost, atunci când n-ai inimă bună… chiar și membrele pe care dacă ești norocos că le ai e ca și cum nu le folosești în cele mai bune scopuri pentru care au fost create.  Pentru că așa cum corpul nostru este 90% apă, așa și iubirea este 90% inimă. Restul sunt detalii.

Mâinile, picioarele, ochii, nasul, gura sunt detalii, la fel cum muzica, florile, declarațiile, cadourile sunt tot detalii. Corpul rezistă fără hrană, dar nu rezistă fără apă. Iubirea rezistă fără aceste detalii, dar nu rezistă fără inimă. Iubirea se măsoară în bătăi de inimă, se cântărește în dor, se spune în versuri și se cântă sub formă de doină. Inimă și atât. Nimic nu te poate ajuta dacă crezi că poți iubi fără inimă… Abia apoi vin toate celelalte, se adaugă inimii cu folos. Este foarte adevărat că fără inimă nu poți nici trăi, dar la fel de adevărat este și că  fără iubire ești ca și mort. Orice faci, pare făcut de mântuială și parcă s-ar surpa peste noapte toate, ca zidul lui Manole. Numai că oricâte Ane ai sacrifica, pentru că așa ai auzit tu că spune legenda, doar ființa care-ți activează inima, îți va fi de real sprijin în așezarea cărămizilor cu rost, pentru trainică zidire.

Oriunde mergi, n-ai sens, oricât de luxuriant ar fi un loc, o oază sau oricât de bine ai fi însoțit de cei mai minunați prieteni sau camarazi în drumurile tale, sentimentul că n-ai loc, ori că ești în plus iar cineva mereu în minus, nu te va abandona niciodată. Căutarea nu va ajunge la final nici la 16, la 25, 40, sau 60 de ani, ci numai în momentul în care inima ta vibrează, dacă nu în prezența unei anumite persoane, atunci cu siguranță doar la auzul numelui ei, la gândul că într-o anumită zi îți va fi atât de aproape, încât urechile tale își vor împlini menirea, aceea de fi desfătate de auzul bătăilor, acelei inimi. Astăzi foarte multe inimi par împietrite. Credem că nu mai știu să caute fiori. Dar nu este așa, fiindcă ele tot către destinația finală tânjesc chiar dacă ni se pare că au abandonat căutarea… acele inimi plâng pe dos sau zac în niște trupuri armonioase dar nemângâiate, acoperite cu țesături prețioase, arătând prin false zâmbete că nu le lipsește nimic. Oh, dar cât de lipsite sunt ele de hrană.

Hrana noastră cea de toate zilele! De-afară se vede conturul unor forme, dar inima nu li se vede. Trupuri cu inimi nehrănite care sunt râvnite de alte trupuri cu inimi poate la fel de înfometate. Ce minune minunată ar fi să coincidă foamea trupului cu hrana inimii! Vezi eclerul, te duci și ți-l cumperi! Ți-e poftă, nu? Simplu. Ai mușcat cu nesaț din el, ah, parcă mai e loc pentru încă unu… mergi și-ți cumperi nu doar unu, două chiar. Te ghiftuiești. Te uiți la cel rămas… este perfect, neatins, dar te-ai îngrețoșat. Data viitoare, altceva! Parcă e bună ciocolata dar din când în când mai merge și ceva cu frișcă. Așa și cu pofta trupească. Poți împărți ușor patul cu cineva dar nu și visele. Pofta trupului este cea mai perisabilă, cel mai ușor de satisfăcut și cel mai ușor de obținut. Întinzi mîna, faci un semn și se împlinesc fanteziile. Numai că inima tot seacă îți rămâne…

Ai hrănit trupul animalic, dar ea tot flămândă ți-a rămas… tânjește după cealaltă inimă, singura de la care se poate hrăni, singura lângă care ar putea să simtă ritmicitatea dansului creat pentru doi. Și apoi, ce vânător e acela căruia i se oferă prada? Nimic nu mai are farmec fără efort… Trebuie să transpiri până obții, dar de altfel de transpirație e nevoie de data asta, ca să simți triumful. Emoție, patos, dor, incertitudine, zbucium, strategie și de întregimea sufletului tău, ăla de cîteva grame. Tot ceea ce nu se obține ușor, nici nu trece ușor, ci durează… fiindcă atunci când depui efort, o faci cu toate resursele de care tu dispui, investești tot fiindcă știi că merită. Pentru că știi ce vrei! Și ca după orice muncă depusă, vrei să ai parte și de laurii victoriei și de respect, dar și de sentimentul de apartenență. Ceea ce mi-am dorit este ceea ce-am dobândit! Inimi congruente, dacă pot să le denumesc așa. Improvizațiile nu funcționează aici, oricâtă imaginație ar zace în tine.

Aici, în căutarea asta trebuie să fii autentic, nu merge nici cu imitații, nici cu m-am uitat la filme, am văzut eu cum se face și nici cu am citit despre asta într-o carte… E nevoie de acel tu autentic fără măști, fără stretegii, tu vulnerabil, dezgolit de orgoliu și punct. Și indiferent de ce vei fi în final, încununat cu laurii victoriei sau sfârșești pe același merituos loc II, este categoric mult mai bine să eșuezi în originalitatea ta decât să reușești în imitare. Poți să-ți creionezi niște false iluzii cu ce-ai văzut, ce-ai auzit, dar cam atât. Momentul când te transformi din căutător al iubirii în cel care a aflat-o, coincide cu ceva atât de fin, de precizie chirurgicală, aș putea spune. Nu știi cum e de dinainte, ca să cântărești dacă poși sau nu poți duce, ca să eviți beleaua, să știi că mai bine ți-ar fi să nu te bagi… decât prea târziu, atunci când ai pătruns în profunzime, când ești all in cum ar veni, dedicat, pasionat și oricâtă nesiguranță ar țipa în tine știi că trebuie să ții cu dinții de menirea ta, să simți pulsul vieții, pentru că asta îți dorești, asta te împlinește cu adevărat. Experiența te înnobilează când ai riscat și ai reușit, nu când ai eșuat…

Gândul ăsta că poți, nu-ți dă pace și atunci dai tot și dai din suflet, fără să aștepți nimic, fără să cântărești nimic, fără să promiți nimic, numai cu repetarea rugăciunii în gât, cu speranța ținută strâns în maxilarele încleștate de emoții și cu autoîncurajarea că nu pierzi nimic încercând să trăiești și că vei reuși. Controlezi pe cât se poate tremurul inevitabilelor stângăcii care-și vor face simțită prezența, dar cu toate acestea tu știi clar că oricât de riscantă ar fi intervenția, merită încercat… Intervenția de a iubi! Cine a zis că e ușor, că nu e complicat uneori, că nu există riscuri și contraindicații? Bineînțeles că nu este o joacă, dar și când sunt atinse exact punctele sensibile, se simte al naibii de bine! Doar ai intervenit într-o operație invizibilă pe cord deschis, deși nu-ți dai seama… Un cord deschis la experiențe, deschis la durere, deschis la suspans, deschis la chemare, la simțire, la trăire.

Așa că, vrem sau nu, la timpul potrivit sau când nici nu ne așteptăm, din văzduhiți căutători fără sens, ne pomenim cum dintr-o dată fiecare devenim la un timp din viața asta un fel de chirurgi.  Și ne trezim că studiem, experimentăm, tăiem sau coasem la inimi, toată viața… Nu cu asta rămânem când tragem linie, cu ce-am iubit? Atât se cuantifică în final. Toate sunt deșertăciune, doar ce-ai simțit pe propria inimă, nu. Ai mână ușoară, ești dibaci, pasionat sau doar curios… indiferent la care dintre etape te afli sau ești decis să le parcurgi pe toate deodată sau pe rând, ai grijă ca semnele pe care le lași când intervii, să fie cât mai mici, invizibile dacă se poate, iar cusăturile pe care le faci încercând să repari ce a stricat alt doctor înaintea ta, să sudeze bine astfel încât să nu se mai desprindă, cu toate că urmele firelor se vor resimți mereu.

Este important atunci când crezi că știi totul despre o inimă, când crezi că-i cunoști toate cotloanele sau când ți-ar părea că nu mai prezintă interes, că nu te mai atrage și că nu te-ar mai putea învăța nimic în materie de chirurgie în iubire, să te retragi la timp, nu mai sta pe gânduri. Deloc! Dar nu uita că trebuie să lași lucrurile terminate, atunci când se cer terminate, locul de lucru curat și ustensilele curate și rânduite frumos la locul lor. Dacă am spus că în iubire singurul organ de care avem nevoie este inima, apoi instrumentul pe care trebuie să-l mânuim cu cea mai mare responsabilitate ca să nu-i facem cel mai mare rău, este ascuțimea limbii. Tăișul ei face ravagii și de cele mai multe ori taie prost și fără rost, uneori fără remediu chiar…

Mai ajută să știi că, s-ar putea ca într-o zi să încapi chiar tu, doctor renumit, pe mâinile vreunui doctoraș, mai novice așa, poate nu la fel de experimentat, dar dornic să-ți cotrobăiască prin inimă și atunci, gândul că tu în trecutul tău de explorator ai lucrat frumos și neinteresat, poate că nu-ți dă neapărat siguranța vieții, dar tragi nădejde că deși îți lași inima atinsă de mâini nepricepute, viața e rotundă și în cel mai rău caz primești ce-ai dăruit. Ce ție nu-ți place altuia nu-i face, mai știi?

Și pentru că tu ai acționat întocmai acestui principiu, stai liniștit, devii mai calculat, fiindcă tu deja știi că dacă faci o mișcare greșită, o mână încă neformată sau stângace, dar dornică de explorare te-ar poate răni grav de tot, în mod cu totul și cu totul involuntar, pentru simplu fapt că nu știe cum să-și folosească instrumentele… Paza bună trece primejdia rea, la fel cum un Doamne-ajută în tot ce vrem să facem nu-ți garantează neapărat succesul, dar îți dă lumina de care ai nevoie să mergi înainte! Fiindcă orice nu poate omul, la Dumnezeu toate-s cu putință.

Fiți iubire!

Citiți și Între ce se vede și what can I do for you?

Monica Vișa