Am vrut să-ți dau un nume. Acel nume. Există câte un nume adânc săpat în fiecare dintre noi, un nume născut de un gând, de o poveste, de o simplă întâmplare, de o dorință netrăită, de un dor nebun, de un vis poate neîmplinit. Un nume dureros sau unul scăldat de bucurie. Nu am purtat multe nume în mine, dar toate au reverberat atât de puternic încât m-au transformat în cea care sunt azi.
Pe tine nu te-am putut defini… Nici nu știu dacă încă pot. Poate era mult prea devreme sau poate nici nu era cazul. Poate că încă trebuia să-mi vindec toate celelalte nume.
Am vrut să-ți spun Zâmbet. Ce poate fi mai frumos în viețile noastre decât un zâmbet? Un zâmbet sincer, luminos menit să nască multe zâmbete pe chip, dar mai ales în suflet. Un Zâmbet care să șteargă toate lacrimile risipite în van, un Zâmbet care să nască lumină acolo unde de multă vreme e întuneric, un Zâmbet care să-și sporească farmecul și căldura atunci când își vede reflexia în oglindă. Doar în acea oglindă, oglinda lui.
Nu, tu ești mai mult de atât. Tu ești Inimă. Nu știu dacă una întreagă, neclintită, nerănită. Una cu răni sângerânde sau una doar cu cicatrici. Știu doar că a ta are o vitalitate în ea cum rar întâlnești, o flacără ce nu încetează să ardă, o bucurie ce-și dorește să fie trăită încontinuu.
Mi-ar plăcea să cred că ești o Inimă ce nu rănește, ci doar iubește. O Inimă asumată. O Inimă care doar construiește, nu dărâmă. O Inimă care… simte.
Mi-ar plăcea să-mi fii cerul meu colorat atunci când el e înnorat, să-mi fii apus și răsărit. Mi-ar plăcea să-mi fii inspirația zilnică, atunci când nu mai pot sau nu mai vreau.
Mi-ar plăcea să-nvăț să râd iar, cu tot cu suflet, nu doar cu ochii. Știu, ei sunt poarta sufletului dar eu l-am ferecat bine, în multe lanțuri, în multe ziduri. Mi-ar plăcea să știu că nu greșesc, că nu mă mint sau tem.
Iar ție, ție mi-ar plăcea să-ți desenez cel mai perfect curcubeu, doar în culori intense. Acel curcubeu. Acea minune unică care se cheamă întâmplare. Clipă. Gând. Vis.
Mi-era dor de tine în fiecare zi. Era un dor de cald, de mângâiat de suflet, de zâmbet mult. Era un dor de buze fierbinți si flămânde, de mângâieri și atingeri ce ard, de o singură bătaie de inimă, de o strângere de mână. Mi-era dor de fiecare dată când voiam să dăruiesc și nu puteam. Mi-era dor de acea privire, de cea pe care o simțeam dar n-o trăiam. Poate sună siropos, dar eu asta simțeam și nu era drept ca tu să nu știi toate astea. Poate că nu era drept nimic din toată povestea asta, dar puteai învinui o inimă care simțea o alta atât de profund? Era un dor adânc înfipt, un dor cu care învățasem să trăiesc și pe care încercam să mi-l fac prieten.
De fapt, tu te-ai denumit singur prin acea inimă roșie, mai întâi mică apoi din ce în ce mai mare. Te alintam în gând Inimioară. Uneori îți și spuneam, alteori nu. Am crezut întotdeauna în inima mea și asta m-a făcut să cred în tine. În Inima ta. Nu a fost suficient, cum nu mi-a fost suficient nimic din tine. Eram mult prea flămândă de iubire, de o inimă. De Inima ta.
Nu ne-am fost suficienți iar asta am simțit dureros, fiecare dintre noi. Ai rămas un nume în mine. Unul cald, frumos. Unul mărinimos. Unul care a știut să mă asculte, să mă înțeleagă. Puteai să fii unicul nume cu adevărat important din viața mea dar ai ales să-mi fii o amintire, iar eu… eu m-am ales pe mine. Din nou.
Citiți și Scindare, de aceeași autoare.
Cine sunt eu? Mă întrebam adesea când îmi permiteam luxul de a lăsa eu-ul din mine să iasă la lumină. Sunt litere și scris. Sunt muzică în timpuri reci și ploioase. Sunt zâmbet oricum, oriunde. Sunt iubire, inocență și pasiune. Sunt cuvinte nerostite și vise împlinite. Sunt eșecuri și dezamăgiri. Sunt tot ce mi-am dorit să fiu, dar cu permanenta dorință de a avea întotdeauna un gând bun, o faptă pe măsură și un vis îndrăzneț.
