Artistul belgian suferea de insomnie, și, de multe ori, rătăcea singur pe străzi. Tablourile sale au găsit frumusețe și lumină din întuneric.
Lucrările enigmatice ale lui Leon Spilliaert provin dintr-o lume a amurgului, aflate între realitate și vis. A fost un tărâm pe care l-a descoperit în timpul plimbărilor sub clar de lună pentru a-și calma neliniștea indusă de insomnie. În miez de noapte el are în vedere problemele filozofice care îl preocupă. Acestea sunt crearea lumii, relațile dintre sexe și soarta finală a omului. Gândurile lui urmau să prindă viață în lucrarile sale fantomatice care surprindeau orașul său natal, Ostend, și o serie de auto-portrete extraordinare care arată faptul că artistul belgian s-a plictisit adânc în propriul suflet.
„Izolarea și singurătatea aveau ceva anume, care l-au atras. Se pare că și-a dezvăluit creativitatea, fiind aflat în cele două ipostaze.”, spuse Adrian Locke, co-curator al expoziției The Royal Academy din Londra, care a adus lucrările lui Spilliaert pentru prima dată în fața publicului britanic.
Orașul Ostend în timpul nopții sau în lumina eterică a răsăritului sunt sursa perfectă de inspirație. Căutarea sa existențială a fost amplificată de implicarea sa profundă în filozofia germană și literatura simbolistă. La fel ca și Nietzsche, el simte că atunci când se plimbă liniștit. Fără să fie perturbat de viața normală, mintea lui devine foarte clară și gândurile sale sunt mai pure, mai ales în timpul iernii, când Ostend este pustiu.
„Marea este o prezență constantă, curentul său neliniștit oglindindu-și propriile tulburări interioare.”
Lectura sa despre poeți si dramaturgi simboliști l-a detrminat să creadă că visul și emoția pot fi reflectate în peisaj.
Într-o serie de compoziții extrem de dezolante, el creează perspective extraordinare. În unele locuri, scenele de noapte au o calitate aproape abstractă. În ele lumina pare să iasă de nicăieri și clădirile preiau calități antropomorfe curioase. Marea este o prezență constantă, curentul său neliniștit oglindindu-și propriile tulburări interioare.
„De aceea cred că îi place să folosească atât de mult cerneala neagră – este un mediu în care ai nevoie de multă apă”, spune Adriaens-Pannier.
Într-adevăr, paleta sa limitată are un efect meditativ, care poate fi ciudat de calmant și chiar ciudat înălțător. „Trebuie să ai lumină pentru a crea întuneric și ai nevoie de întuneric pentru a da strălucirea luminii”, spune același critic de artă, Adriaens-Pannier.
În lucrări precum Promenada, Reflecții luminoase sau Hofstraat, Ostend (ambele 1908), străzile negre de pas sunt străpunse de strălucirea iluminărilor îndepărtate. Este ca și cum, în mijlocul întunericului său interior, Spilliaert căuta în mod constant frumusețea și lumina.
„Simt instinctiv că el îmbrățișează acele provocări ale vieții sale decât să fie învins de ei”, spune Locke.
„Sublim, frumusețe, lume”
De asemenea, Spilliaert a arătat o conștientizare profundă a provocărilor cu care se confruntă femeile în primii ani ai secolului XX și pare să fi înțeles în mod inerent relațiile de putere care au generat anxietate, izolare și dependență.
Spilliaert părea să creadă că femeile vor avea, în cele din urmă, puterea de a depăși obstacolele puse în calea lor de către o societate patriarhală nestăpânită. Nicăieri nu este mai evident acest lucru decât în The Gust of Wind (1904). În mod clar influențat de Munch, prezintă o fată tânără, cu gura larg deschisă într-un urlet.Poate că țipă „dar țipă mai tare decât vântul”, spune Adriaens-Pannier. „O depășește.”
„Dar, în ciuda întunericului lor de cerneală și a calității ciudat de eterice, ar fi o greșeală să văd aceste lucrări ca fiind complet sumbre. Spilliaert ar fi putut fi afectat de îndoială și incertitudine și frustrat de lipsa lui de aclamare critică. Dar, nu a pus niciodată la îndoială valoarea intrinsecă a artei sale. Își îmbrățișează acele provocări ale vieții sale, decât să fie înfrânt de ei .”- Adrian Locke
Eșecul lumii artei în aprecierea viziunii sale unice i-a provocat o anxietate intensă.
Deși lectura lui Nietzsche îl determinase să se vadă pe sine ca un artist uns, eșecul lumii artei de a aprecia viziunea sa unică i-a provocat o anxietate intensă. El s-a confruntat cu nesiguranțele și îndoielile sale în cap într-o serie de autoportrete remarcabile care dezvăluie o intensă introspecție. „Este destul de neclintit privirea lui”, spune Locke. „Este ca și cum ar vrea să vadă prin exterior ceea ce este în interior.”
Se luptă atât cu demonii săi interiori, cât și cu privarea de somn pentru a descoperi o înțelegere mai profundă a lui însuși. În autoportret în fața unei oglinzi (1908), chipul său fantomatic, asemănător unei măști, a intrat într-o altă lume a cărei existență numai el însuși era conștient.
„Era fascinat de obiecte care nu aveau viață nobilă de la sine”, spune Adriaens-Pannier. Poate că acesta a fost modul lui Spilliaert de a arăta respect pentru lucrurile care, ca el însuși, au fost subapreciate sau ignorate.
Spilliaert aștepta acel scurt moment de iluminare care străbătea întunericul.
Citiți și despre Nicoale Tonitza:
