ADICȚIE
Când sufletul se lasă moale înseamnă că trece printr-o aplatizare a emoțiilor și ajunge la siguranța pe care o mai simt doar copiii care, după coșmar, dorm cu părinții. Atunci devine vulnerabil. Cel mai vulnerabil. Un simplu accident psihologic îl scoate din liniștea lui, oricum episodică.
Într-o noapte de insomnie, m-am apucat să-mi imaginez că pe tavan se vedeau stelele al căror loc îl învățasem în copilărie.
A fost prima mea fereastră care, după mult timp, dădea spre cer. Cred că am lăsat-o deschisă și că pe acolo se strecurase el, până în mintea mea. Oamenii-lecție din viața noastră sunt rari. Te provoacă să-ți depășești limite pe care le credeai hotărâte pentru totdeauna. Să ieși cosmic din tine. Oamenii-lecție sunt rătăciți pe niciunde. N-au rădăcini. Doar amintiri pe care le poartă la vedere, crescute direct din umeri.
Uneori, îți e îngăduit să le atingi ușor, cu privirea. Uneori. La un moment dat, m-am apropiat periculos de mult de șanțurile circumvoluțiunilor unui om-lecție. Păreau văi adânci săpate într-o matrice psihologică din care fusese exclusă orice sursă de confort emoțional. Nu m-am atins decât de gânduri, așa sunt eu, un hoț prețios care, în rest, lasă totul intact.
Gândurile lui sunt amestecate, ca vrejurile uscate, răsucite în ele însele, au protuberanțe evidente, așa de evidente că le poți pipăi ca pe niște ganglioni umflați sub piele. Au muchii tăioase și rănesc. Unele au zimți, altele sunt ascuțite și se înfig în creier. Rămân acolo, așezându-se confortabil în adânc. Coboară până la copilul care refuzase să fie asemenea lumii din jur. Se încuiase singur într-o nișă din care, crescând, n-a putut să mai iasă, chiar dacă avea să și-o mai dorească din când în când. Din timiditate, amânase prea mult.
Când s-a trezit prea singur în firida întunecată, în care se zidise de bună voie, lumea îi devenise prea târzie. Pe copilul acela l-am iubit fără să stau pe gânduri. În primul rând, pentru că am înțeles de la început că dacă aș fi încercat să-l scot de acolo, i-aș fi rupt fie o mână, fie un picior, fie pe toate patru.
Pe copilul zidit îl el însuși, devenit om-lecție, indisponibil emoțional, mi-am promis să-l fac să zâmbească.
Măcar atât.
Știusem din prima clipă că, oricât m-aș fi străduit, era imposibil să-l conving să iasă de-acolo de unde carnea lui, care stătuse atâta vreme lipită de zid, aproape că începuse să putrezească în întuneric.
Citiți și Casa cu stafii
