ea a deschis gura dar niciunul nu a scos capul afară
cuvintele s-au retras și au îmbrăcat uniformele gri
astăzi nu beau nu fumează nu spun prostii
în turn ceasul își potrivește limbile
după unghia visătorului ce bate în lemn
ora mierii de mană
dulce se mai preface dar vine seara
și nu vor mai da socoteala batistelor
cu tălpile roze pe scări de incendiu
coboară poemele fără zestre
vor juca baba oarba, jocul eșarfelor
cu ochi exoftalmici care trișează
cine e prins va sta o tură
în dulapul uniformelor gri
ele știu că din asta
se poate muri
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
