Am trăit, cu patos chiar, iluzii felurite, ne-adevăruri îmbrăcate fain, cât să pară, dar să nu fie. M-am mântuit cu gândul că-s mare, că mai duc și asta, și asta, și pe cealaltă, că o scot eu la capăt cumva. În toată vremea asta, hrăneam un timp pierdut. Îmi toceam degetele în scândura acelorași uși închise.
Mai strângeam o haină pe mine, mai dârdâiam, ori mă treceau toate nădușelile, dar rămâneam acolo. Înfiptă-n loc. În relații, în oameni, în cârdășii care-mi săpau groapa cu răbdare. Dedicare, dăruire, dată inima toată, ținut cu mâinile precum apucatul care-și udă frica în fiecare dimineață, frica aia ce-i spune că n-ai cum primi altceva mai bun, că trenul trece numa’ odată și alte câte toate nemernicii de’astea.
Mai trist este că puneam răbdarea, onestitatea toată, încrederea cu spume, nu altceva. Iar timpul, timpul mă cernea. Trecea prin mine precum trenul japonez de mare viteză.
Găseam explicații cu duiumul: e vina mea că nu sunt crezută, e vina mea că am tăcut, e vina mea că am vorbit, e vina mea că-s blondă și nevopsită, e vina mea că nu pot fi iubită. E vina mea, dară, că toți îți vor binele și că n-are nimeni vreo intenție rea, ajutată de egoism, de tras pe pita lui, ce mai?!- asta-i dragoste curată, prieteneală adevărată și sinceritate debordantă! Nici când inima mi-a spus că nu-i vina ei, nici atunci n-am crezut-o.
Ei, na! Tu vorbești?! Prin tine curge sânge și nu ești în măsură să glăsuiești! Lasă tu zvâcurile astea și sezi, colea, liniștită. Fără pretenții. Fără vise. Fără îndrăzneli. Bate și atât.
M-am ruinat, într-o zi, și cum funcționam deja la capacitate minimă, m-au izbit toate cele suferite, înghițite, nevorbite, nedorite, dar trăite. Știam că m-am păcălit în stil mare, știam, dar nici că m-am ascultat. Așa am murit. De acolo am înviat. Când se termină o poveste, se-ncinge focul pentru alta.
Cu alte personaje, cu alt mod de narare, cu alte tehnici. Unele ale inimii. Nou-nouțe. Neaparat cu mine în centrul acțiunii și cu iubire înțeleaptă. Am auzit des asta: rămâne cine mă știe, cine mă place, bla, bla. O fi, nu zic nu, da’i de rămas?! Nu-i de ales cu toată inima, cu ceva care să lărgească buzele doar la rostirea unui gând?! Nu-i de implicat în dimineți, amiezi și seri, cu trăiri reale, lipsite de hiperbolizări, domolite cu-un ceai cald, dar pline de patos?!
E timp de revanșat. Față de mine. Că prea le-am permis iluziilor și iluzioniștilor să-și facă tot numărul în secundele orelor mele.
Ia, mai lasă-i în Doamne, iartă-mă! Da’ nu-i minunat să simți mult și deplin, decât să analizezi mult și defavorabil?!
A mai trecut și niște timp. Sunt în tratative de iertare cu dânsul.
Râd mai mult, simt mai mult, îmi țuc inima mai des și-mi zic că-n ochii mei, femeia cu riduri, e formă de iubire maximă.
