Ștefana Dicu
Uneori, mi-e dor de mirosul de țigară în care mi-am țesut toate himerele.
În el, prin el, realitatea se scurgea în podea și fantezia ieșea din pereți, măturând totul din pensula creierului meu fărâmițat,
Sub baioneta Ta…
Trăgându-L pe-o nară și dându-L afară pe cealaltă, traversam ca din frâiele unui vulcan,
Toate gheizerele neuronilor mei născuți bastarzi dintr-o mamă inimă,
Făcând din tot ceea ce ei numeau Imposibil, Mai Mult Ca Posibil.
Mi-e dor de-atâtea ori să inhalez otrăvurile lui, golind chioșcul de la colț de zecile de pachete,
Știind, simțind c-așa recreez tot ceea ce trupul n-a vibrat și tot ceea ce sufletul n-a scuturat din el.
Ce fumător scârbos, ar zice cei ce mereu arată cu degetul spre nenorociți.
Ce-ar fi dacă ar ști că nici măcar nu fumez?
Tot o nenorocită m-ar socoti prin degetul lor atotștiutor,
Că-mi place să-nfulec atâtea basme tăvălite-n pesmet de gudron.
Atât de toxici v-ați cuibărit în fagurele pieptului meu,
Înghițind din el ca dintr-un ciorchine de strugure,
Lăfăindu-vă-n miere și tratând cu propolisul meu rănile voastre,
Voi, voi, voi, la infinit, Voi…
Nu credeți în Biblie.
Voi credeți în greață…
Ne putem salva!
Te-aș putea,
M-ai putea… salva…
Caracudă, caracudă, caracudă,
Toarnă fum de țigară în mine,
Trage cortina,
Mestecă tutun cu dinții mei și nu scuipa!
Să-nchidă Cel de Sus reflectorul în care te-așezi mai mereu,
Narcisist isteric și blând.
Fă-Te cuibar, fă-te căuș aici, jos, pe scândura asta neagră,
Fă-Te Mine și hai să dormim.
foto arhiva personală