„Sunt o voce care caută.” (Eugen Ionescu)

sursă foto: adevarul.ro

Piesele de teatru ale lui Eugen Ionescu au reprezentat o sursă de inspirație pentru mine încă din perioada liceului. Azi, 26 noiembrie, sărbătorim ziua de naștere a părintelui teatrului absurd.

Eugen Ionescu, născut în Slatina anului 1909, pe 26 noiembrie, este considerat protagonistul teatrului absurd. În legătură cu anul nașterii sale, acesta obișnuia să spună că s-a născut mai târziu, adică în anul 1912. Se presupune că la baza acestei afirmații stă moartea precursorului său, Ion Luca Caragiale, acesta găsindu-și sfârșitul în același an. Eugen Ionescu urmează cursurile Facultății de Litere și Filozofie din București pe specializarea în limba și literatura franceză. Aceasta este perioada în care intră în contact cu colegii săi de generație, printre cei mai importanți membri numărându-se Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica și Mihail Sebastian.

Citește și Eugen Ionescu, adolescentul vagabond

în fotografie, de la stânga la dreapta, Emil Cioran, Eugen Ionescu și Mircea Eliade (sursă: catalindumitriu.com)

,,În fapt, generația tînără, ca mișcare declanșată în anul 1927, s-a intersectat cu avangarda românească de mult mai multă vreme activă, iar pînă în momentul cînd opțiunile politice i-au despărțit pe acești tineri în grupuri relativ distincte, generația `27 i-a înglobat, în modul cît se poate de firesc, și pe avangardiștii din eșalonul de vîrstă al lui Eliade. Ei au ieșit în arena publică, la început în cea bucureșteană, cu gesturi, idei, opțiuni, antipatii, simpatii relativ comune, și asta a făcut să fie percepuți ca un grup compact. În interiorul generației însă, concurența dintre ei nu lipsea, așa cum nu lipseau nici prieteniile, certurile, dușmăniile, geloziile, polemicile, iar alegerile lor ideatice au fost libere și în continuă transformare.” (Marta Petreu, Ionescu în țara tatălui, ediția a treia, revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași, 2012, p 67.). Cu toate acestea, Ionescu nu s-a simțit întotdeauna în locul potrivit, mustind mereu sau apoape mereu o revoltă personală, care, de-a lungul anilor, a prins inclusiv rădăcini politice. În anul 1938 pleacă la Paris ca bursier, unde lucrează ca atașat cultural al guvernului Antonescu pe lângă guvernul fascist de la Vichy (cu toate că el a fost întotdeauna pe poziții democratice, din punct de vedere al convingerii personale). Tot acolo își scrie teza de doctorat, intitulată „Tema morții și a păcatului în poezia franceză”, teză pe care nu o va susține, însă, niciodată. Numirea sa în postul de atașat cultural la legația României din Paris se datorează politicii pe care Mihai Antonescu, ministrul de Externe, a dus-o pentru a salva mai mulți intelectuali români.

Primele apariții ale lui Eugen Ionescu sunt în limba română, cu poezii publicate în revista „Bilete de papagal” (1928-1931) a lui Tudor Arghezi, articole de critică literară și o încercare de epică umoristică, „Hugoliada: viața grotescă și tragică a lui Victor Hugo”: „În consecință, Eugen Ionescu procedează în <<Viața grotescă și tragică a lui Victor Hugo>> invers decât majoritatea biografilor: își alege un autor pe care îl detestă- și ca viață, și ca literatură- și comite o pseudo-biografie <<imaginară>> – dar, în locul uneia edulcorate, apologetice, justificative, compasionale, una acidă, caricaturală, incriminatorie, ironică- chiar sarcastică.” (Gelu Ionescu, în nr. 2, revista de literatură universală Secolul 20, edit. de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România, 1972, p. 31.).

 Eugen Ionescu debutează cu volumul de versuri „Elegii pentru ființe mici”, apărut în anul 1931. Cele mai de seamă scrieri în limba română rămân eseurile critice, reunite în volumul intitulat „Nu”, premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu pentru „scriitori tineri needitați”. „Principiile de argumentație din <<Nu>>- și anume că orice punct de vedere este egal de îndreptățit, cu condiția să-l știi argumenta cu suficientă ingeniozitate, că orice poate fi demonstrat și că nimic nu rezistă <<prafurilor în ochi>> ale unei argumentații suficient de <<incandescente>>- și-au găsit ca obiect demolarea celebrității literare a lui Arghezi, a lui Ion Barbu, a lui Camil Petrescu, a lui Mircea Eliade ș. a.” (Marta Petreu, Ionescu în țara tatălui). 

sursă foto: anticariatuldenoapte.ro

Piesa de teatru „La Chantatrice Chauve” sau „Cântăreața cheală” s-a desfășurat în premieră la „Theatre de la Huchette” , pe data de 11 mai 1950, în regia lui Nicholas Bataille. Doamna Monica Lovinescu (care urmase cursurile Seminarului de Regie și Artă Dramatică ale lui Camil Petrescu la București) a sugerat punerea piesei în scenă, cu toate că prima reprezentație nu a fost un real succes la public sau la critică. Piesa reprezintă o traducere reușită în limba franceză sau o variantă prelungită, scrisă în limba română și intitulată „Englezește fără profesor”.

„Cântăreața cheală”, pusă în scenă de Slava Sambriș la Teatrul „Eugene Ionesco” (sursă foto: allfun.md)

 Criticii disting, în general, două perioade sau maniere ale teatrului ionescian. Prima cuprinde piese scurte, cu personaje stereotipale, mecanice, cu limbaj fără sens (aparent) și cu un nelipsit caracter comic. Printre acestea se numără „Cântăreața cheală” (1950), „Lecția”(1951), „Scaunele”(1952). A doua perioadă se referă la piese ca „Ucigaș fără simbrie” (1957), „Rinocerii” (1959), „Regele moare” (1962). De regulă aici apare un personaj central, un funcționar modest sau un rege melancolic. În aceste piese, acțiunea și decorul devin importante, limbajul devine mai puțin derutant și comicul este înlocuit progresiv cu tragicul.

Oana Pellea și Răzvan Vasilescu în rolurile Bătrânei și Bătrânului din piesa ionesciană „Scaunele”, jucată la Teatrul Bulandra (București) și regizată de Felix Alexa (sursă foto: simoneciel.ro)

Prima sămânță de revoltă ionesciană s-a aruncat în copilăria dramaturgului, această perioadă nefiind tocmai senină; țară pe care o bună perioadă o reneagă, România, este pentru Eugen Ionescu țara tatălui, în timp ce Franța pare să contureze chipul mamei. Ionescu a fost dezamăgit de țara sa, care i-a oferit doar deznădejde, spre deosebire de Franța, care apare, dacă nu ca un înger salvator și păzitor, ca o mamă care protejează fără a dojeni și iubește necondiționat. Personajele sau pseudo-personajele (având în vedere faptul că acestea nu sunt construite în profunzimea lor, reprezentând doar prototipuri umane fără unicitate) operelor dramatice ionesciene sunt inspirate de persoanele apropiate ale autorului, dar în primul rând de familia acestuia. Astfel, imaginea tatălui îl urmărește pe Ionescu similar cu arhetipul Umbrei jungiene: „După 1960, cînd damaturgul începe să devină o figură celebră, introduce în publicistica și în piesele sale, întîi ca personaje episodice, apoi ca personaje principale, spectrele propriei sale familii: bunici, unchi, mama vitregă, cumnații tatălui său etc. Și, mai ales, îi aduce în scenă pe mama și pe tatăl său. Dacă despre Canetti putem spune că a consacrat literar arhetipul mamei cumplite, despre Ionescu putem spune că a adus în literatură și pe scenă figura tatălui odios. Și, cum vom vedea, a asociat acestei figuri imaginea țării tatălui, adică imaginea României- și nu oricum, ci ca țară a Gărzii de Fier.” (Marta Petreu, Ionescu în țara tatălui, p. 172)

sursă foto: bestseller.md

Avocatul Eugen Ionescu (tatăl dramaturgului) seamănă cu personajul tatălui  din Verdictul lui Kafka, de unde se pot deduce (inclusiv) influențele kafkiene asupra dramamturgului: „Așa cum tatăl din Verdictul kafkian apare, sordid, în halatul de sub care se văd izmenele și cămașa de noapte cu buzunare, și tatăl ionescian, <<domnul avocat Eugen Ionescu>> este descris prin cîteva elemente invariante, de asemenea sordide și, simultan, mitizante. Întotdeauna Ionescu îl asociază cu întunericul: (…). Trăsăturile fizice ale tatălui sunt și ele mitic anamorfozate- cel mai adesea tatăl nu are față, în schimb dimensiunile lui sunt mult dilatate.” (Marta Petreu, Ionescu în țara tatălui, p. 173).

Eugen Ionescu sau Eugène Ionesco, după cum era cunoscut în Franța, s-a stins din viață la Paris, în anul 1994, fiind ales membru al Academiei Franceze și membru post-mortem al Academiei Române în anul 2009.

sursă foto: evz.ro

„Domnul Bătrân (Logicianului): E foarte frumoasă logica.
Logicianul: Cu condiţia să nu abuzezi de ea.” (Rinocerii)

„Domnul Smith: Nu pricep un lucru. De ce la rubrica stării civile, în ziar, se dă totdeauna vârsta morţilor dar niciodată vârsta nou născuţilor? E un non-sens.” (Cântăreața cheală)

„Nu simularea constituie o vină artistică, ci proba simulării.” (Nu)

„Cred că nimeni nu știe nimic.” (A rupe tăcerea)

„Logicianul: Spaima e iraţională. Raţiunea trebuie să-nvingă spaima.” (Rinocerii)

„Poezia nu urmăreşte nimic. Ea cunoaşte liric, vizionează, contemplă.” (Nu)

„Mediocritatea noastră este aceea care ne determină să părăsim, să renunţăm. Marea iubire nu ştie ce înseamnă renunţarea, n-o cunoaşte. Ea nu se resemnează niciodată, căci resemnarea, la fel ca eşecul, e pentru mediocri.” (Însinguratul)

„Nimic nu e mai ruşinos decât să fii prost. E mult mai compromiţător decât să fii criminal, până şi nebunia îşi are aureola ei. Dar să fii prost? Să fii un imbecil, cine acceptă aşa ceva?” (Ucigaș fără simbrie)

Citește și Franz Kafka: „Sunt determinat doar de valurile scrisului meu.”