EMINESCU- BASTIONUL NOSTRU IDENTITAR
În aceste vremuri schimonosite, exemplul vieții lui MIHAI EMINESCU ne apare parcă mai plin de semnificații etice și spirituale decât ne obișnuisem până acum. Dincolo de încercările atâtor ageamii care își maschează incompetența în spatele figurii Poetului Național, rămâne un fapt evident: Eminescu nu poate fi nici obiect de glumă și nici țintă vulnerabilă a tuturor celor care se declară iritați și plictisiți de prezența lui în Istoria Culturii Române.
Poetul fusese contestat cu vehemență și nerușinare încă din timpul vieții sale, iar judecata timpului a arătat că toți cei care l-au împroșcat cu noroiul frustrărilor lor au pierit în uitare, fiind eventual amintiți doar ca erate ale unor timpuri complicate. Desigur, poetul nu a fost nici un zeu și nici o statuie , ci- un om complex și complicat, marcat de povara genialității.
Formula lui Constantin Noica („Eminescu- Omul deplin al culturii românești”) mi se pare în continuare, cea mai fericită caracterizare a poetului. Sunt de acord și cu faptul că fiecare generație are sensibilitățile și modalitățile sale specifice de a interpreta literatura și gândirea unor epoci, dar nu voi înțelege niciodată de ce în numele unei actualizări a grilei de interpretare a operei eminesciene, se ajunge (adesea) la penibil și ridicol.
Demitizăm pe toată lumea (și față de Dumnezeu, tot felul de pigmei aruncă blesteme pe care ei le consideră adevărate trasoare fatale), dar există unele teme pe care dacă ajungi să le tratezi cu superificialitatea senină a sfertodoctului care se crede buricul pământului, generezi un fel de modă maladivă, la care piticii orgolioși ai prezentului nostru tulbure- reacționează cu voluptatea prostului fudul luat și el în seamă de cineva.
Înjurătura repetată de mamă, nu te definește decât ca pe o ființă inferioară, după cum, o cioară care se găinățează din zbor pe creștetul statuii reprezentând-o pe Palas Atena, nu va deveni privighetoare- în vecii vecilor.
Eminescu va continua să fie pretext de discuții sau noi grile interpretative, pentru tot felul de critici, criticaștri sau scriitori apăruți din pulberea patriei și ridicați în slăvi de tot felul de gășculițe cu pretenții lovinescian-călinesciene.
Problema apare acolo unde tema Eminescu va fi abordată într-o manieră care mai curând va coborî în banalitate un asemenea subiect. Ca și efigia strămoșilor noștri eminenți, Eminescu reprezintă un simbol național pe care nu poți să-l abordezi cu ușurătatea cu care ai vorbi sau scrie despre un oarecare scrib.
Chiar dacă nu îți place poezia sau gândirea eminesciană, prin întreaga sa conduită, prin capacitatea unică de a sintetiza calitățile (atâtea câte sunt) ale poporului său, prin onestitatea intelectuală exemplară și prin idealismul lui greu de egalat- omul Eminescu capătă (la o analiză lipsită de patimi) dimensiuni morale excepționale.
Prin multitudinea preocupărilor sale culturale, prin forța unui adevărat profetism desprins din atâtea texte ale căror autor a fost- Mihai Eminescu rămâne- un adevărat bastion identitar al românismului.
Nicidecum nu este vorba de cuvinte mari, ci de o caracterizare care se bazează pe o operă și pe o conduită.
Aici, o emisiune despre Eminescu, cu Alex Ștefănescu, critic literar.