„PENTRU NIMIC ÎN LUME, sunteți blestemul meu indispensabil!”

Mi (Ni) s-a spus despre Emil Cioran că e un pesimist notoriu, un nihilist- omul care nu a dorit niciodată să lucreze în viața lui și care l-a blamat până în măduva oaselor pe DZEU( total eronat totul!)
Când auzi o astfel de descriere, încerci să stai la distanță și să nu te apropii de ceea ce ți-ar putea cauza vreo cădere nervoasă și bolnăvicioasă înspre depresie.
Însă, ca tot ce se întâmplă în viața asta, adevărul iese la iveală. Așa au ajuns și la mine, din întâmplare, scrierile și citatele dumnealui, umorul său atât de clar și justificat, de un cinism suprinzator și totuși..  atât de profund. Iubirea lui calină și totuși atâta de revoltată împotrivă lui Dumnezeu, percepția vieții într-o formă prea înteleaptă pentru vremurile lui, prea actuală pentru cele în care trăim.
Rugăciunea lui Cioran e cea care m-a copleșit și m-a făcut să văd umanul din el:

„Ferește-mă, Doamne, de ura cea mare, de ura din care izvorăsc lumi. Domolește-mi tremurul agresiv al corpului și descătusează-mă din încleștarea fălcilor mele.
Fă să dispară acel punct negru ce se aprinde în mine și se întinde în toate membranele, născând în arderea nesfârșitului negru al urii o flacără ucigătoare.
Scapă-mă de lumile născute din ură, eliberează-mă de nesfârșirea neagră sub care mor cerurile mele.
Deschide o rază în această noapte și fă să rasară stelele pierdute în ceața deasă a sufletului meu.
Arată-mi calea spre mine, deschide-mi poteca în desișul meu.
Scoboară-te cu soarele în mine și începe lumea mea…”

«Cartea Amăgirilor», Emil Cioran, 1936

Apoi, o glumă a lui, foarte actuală și necesară în zilele noastre, dar care bănuiesc și că, pe vremea lui, în anii 40-50 … a stârnit multe reacții adverse și l-a clasat într-un neînțeles- acest monolog cu el însuși:

Ce faci de dimineață până seara?
– Stau cu mine.”

OMUL CIORAN a fost un visător, o persoană prea sensibilă pentru anii în care a trăit, prea lucidă pentru a fi înțeles de toată lumea, prea în lumea lui. Așa cum recunoștea singur, într-un interviu- scrisul l-a ajutat să nu își iasă din minți, a avut efect curativ pentru sufletul lui; deși sincer, eu tot ce citesc de el de câteva săptămâni bune , nu îmi transmite decât multă lumină, bucurie, căutare și revoltă, care îți permit tot ție cu tine însuți să înțelegi viața, să te înțelegi pe tine.
Cioran a iubit mult ( nici nu avea altfel cum, a fost semn de foc, născut pe 8 aprilie), avea un umor aparte; s-a creat pe sine prin forma gândurile răsturnate pe hârtie, s-a dăruit femeilor și… poate că frumusețea iubirii lui, abia la cei 80 și ceva de ani a fost onorată, prin iubirea ce i-a purtat-o lui Friedgard Thoma.
O iubire care, prin scrisorile celor doi, îți hrănește sufletul. O dragoste platonică și totuși plină de patos, de îndrăzneală, unde sufletul și dorința s-au transpus în scrisori lungi, interminabile, copleșitoare, adevărate, multe cenzurate – chiar si  la finalul cărții „PENTRU NIMIC ÎN LUME” -, rămâi cu o întrebare: a mers mai departe relația celor doi, dincolo de ținutul de mână și plimbările pe malurile Senei?
Fiecare cuvânt scris avea viață și ardea.
Când citești despre bărbatul de 86 de ani care iubește ca puștiul de 17 ani, când îți vorbește despre plimbările lor ținându-se de mână, ea pe atunci având doar 35 de ani -, îți dai seama că omul e mereu tânăr în trăirile lui; de altfel, așa cred că suntem cu toții, doar carcasa asta umană simte trecerea timpului- în rest cu toții suntem tineri și strălucim în interior.
Cioran a avut strălucirea și focul lui. Un foc inaccesibil multora, însă, dacă ajungi să îl cunoști, îți dai seama ce minuni de oameni au trăit printre noi, el fiind deschizător de drumuri și pentru asta fiind sancționat în acele vremuri, când a fi altfel și a-ți urma calea, FRAPA.

„În general, toate frazele lui aveau prospețimea sănătoasă a acelor lucruri care trec drept viciate sau cinice, în realitate insă sunt eliberate de tabu-uri, printr-o manevră elegantă. (…) M-am hotărat curând să-i trimit la editură o scrisoare acestui Cioran, despre a cărui viată nu aveam habar”, avea să scrie, mai târziu, Friedgard Thoma.

Iubirea vindecă de plicitiseală, așa cum îi declara Cioran într-o scrisoare iubitei sale. Eu aș mai adăuga că iubirea te face precum copiii – liber, vesel, curios, curajos, plin de idei și creator de viață, căci viața însăși e iubirea:
„În iubire ne gustăm, ne savurăm pe noi înșine, ne incantăm cu voluptătile tremurului nostru erotic.  Din acest motiv, iubirea este cu atât mai intensă și mai profundă cu cât distanța de persoană iubită este mai mare.”
Emil Cioran

Iată și câteva fragmente din cartea ”Pentru nimic în lume – o iubire a lui Cioran”, scrisă de Friedgard Thoma. Și articolul dedicat de Catchy.ro iubirii lor.

„La ora unu acasă, am dormit câteva ceasuri, m-am trezit devreme şi atunci a început chinul. M-am gândit la dumneavoastră şi la tot ce ar fi putut să se întâmple în noaptea de joi…dacă nu v-aţi fi împotrivit. V-am auzit suspinând şi plângând. Mai bine de o oră în mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime cu o asemenea precizie încât a trebuit să mă scol ca să nu-mi pierd minţile. Am discutat prea mult şi am înţeles dependenţa mea senzuală de Dumneavoastră în toată claritatea ei abia după ce v-am mărturisit la telefon că aş vrea să-mi îngrop capul pentru totdeuna sub fusta Dumneavoastră. Ce mortale pot fi anumite lucruri. Totul a început de fapt cu fotografia, vreau să spun cu ochii Dumneavoastră. Aţi fost oarecum speriată când v-am vorbit de o înclinaţie „perversă” pe care mi-o stârneşte trupul Dumneavoastră. Pervers nu a fost cuvântul potrivit. Am vrut să spun arzătoare. Doar sunt normal; stări interzise cer expresii ne-naturale. Cred (poate mă înşel) că în dimineaţa asta aş fi mai puţin obsedat dacă aţi fi fost mai binevoitoare cu mine. În definitiv ne cunoaştem de la prima dumneavoastră scrisoare”.

„De când am fost izgonit din Paradis, m-am gândit în fiecare secundă la dumneavoastră şi nu mă pot gândi la nimic altceva. Aş vrea acum să zbor în Patagonia departe, departe de Dumneavoastră, la polul opus. Cu o oră în urmă am găsit cuvântul pe care l-am căutat zadarnic ieri sau azi: Leprosul, asta înseamnă să nu mai fiu cu dumneavoastră, să nu vă mai aud suspinele…”

„Vă mai amintiţi de plimbarea atât de apropiată pe marginea lacului? Din cauza frigului, azi dimineaţă nu era aproape nimeni acolo. Doar eu cu lacrimile mele. Niciodată în viaţă nu am vărsat atât de multe, fără cea mai mică posibilitate de a râde. Nu înţeleg ce caut pe lumea asta în care fericirea mă face şi mai nefericit decât nefericirea. Pentru mine aţi devenit atât de importantă încât mă întreb cum va sfârşi întâlnirea noastră. Aş vrea să evadez cu Dumneavoastră într-o insulă părăsită şi să plâng toată ziua. Acest loc mi-a devenit brusc drag pentru că îl cunoaşteţi şi îl îndrăgiţi. (…) Tot ceea ce mă ţine departe de Dumneavoastră e exil. Trebuie să ajung într-un fel din nou „voios” sau să mă prăbuşesc. Şi totuşi declinul meu datorită Dumneavoastră îmi este necesar şi nesperat”.

„A sunat telefonul. Vreau să sper că aţi sunat Dumneavoastră. Venea de undeva dintr-o lume atât de îndepărată şi atât de apropiată ca – pentru mine cel puţin – dintr-o fericire fără fund. Când am plecat de la telefonul cu vedere spre grădină, m-am gândit la cât de mult mi-aş dori să mor împreună cu Dumneavoastră cu o singură condiţie: să fim puşi în acelaşi sicriu. Fireşte trebuie să fiţi şi Dumneavoastră de acord şi să renunţaţi pe veci la linişte…Aş avea atâtea să vă spun, atâtea lucruri nespuse…”

„Starea de a fi singur era religia mea. Şi, într-adevăr, eu m-am simţit întotdeauna singur – fireşte, cu unele execepţii: cea mai ciudată e cea de acum. Aţi devenit centrul vieţii mele, zeiţa unuia care nu crede în nimic, cea mai mare fericire şi nefericire întâlnită vreodată. După ce am vorbit ani în şir cu sarcasm despre asemenea lucruri ca iubirea trebuia să fiu pedepsit într-un fel, şi chiar sunt, dar nu regret”. „Deşi am iubit viaţa pătimaş, am găsit-o totuşi lipsită de sens. Acum mi se pare total lipsită de sens – fără Dumneavoastră”.

 

Citiți și Emil Cioran, chirurgul realității…