„PENTRU NIMIC ÎN LUME, sunteți blestemul meu indispensabil!”

Mi (Ni) s-a spus despre Emil Cioran că e un pesimist notoriu, un nihilist- omul care nu a dorit niciodată să lucreze în viața lui și care l-a blamat până în măduva oaselor pe DZEU( total eronat totul!)
Când auzi o astfel de descriere, încerci să stai la distanță și să nu te apropii de ceea ce ți-ar putea cauza vreo cădere nervoasă și bolnăvicioasă înspre depresie.
Însă, ca tot ce se întâmplă în viața asta, adevărul iese la iveală. Așa au ajuns și la mine, din întâmplare, scrierile și citatele dumnealui, umorul său atât de clar și justificat, de un cinism suprinzator și totuși..  atât de profund. Iubirea lui calină și totuși atâta de revoltată împotrivă lui Dumnezeu, percepția vieții într-o formă prea înteleaptă pentru vremurile lui, prea actuală pentru cele în care trăim.
Rugăciunea lui Cioran e cea care m-a copleșit și m-a făcut să văd umanul din el:

„Ferește-mă, Doamne, de ura cea mare, de ura din care izvorăsc lumi. Domolește-mi tremurul agresiv al corpului și descătusează-mă din încleștarea fălcilor mele.
Fă să dispară acel punct negru ce se aprinde în mine și se întinde în toate membranele, născând în arderea nesfârșitului negru al urii o flacără ucigătoare.
Scapă-mă de lumile născute din ură, eliberează-mă de nesfârșirea neagră sub care mor cerurile mele.
Deschide o rază în această noapte și fă să rasară stelele pierdute în ceața deasă a sufletului meu.
Arată-mi calea spre mine, deschide-mi poteca în desișul meu.
Scoboară-te cu soarele în mine și începe lumea mea…”

«Cartea Amăgirilor», Emil Cioran, 1936

Apoi, o glumă a lui, foarte actuală și necesară în zilele noastre, dar care bănuiesc și că, pe vremea lui, în anii 40-50 … a stârnit multe reacții adverse și l-a clasat într-un neînțeles- acest monolog cu el însuși:

Ce faci de dimineață până seara?
– Stau cu mine.”

OMUL CIORAN a fost un visător, o persoană prea sensibilă pentru anii în care a trăit, prea lucidă pentru a fi înțeles de toată lumea, prea în lumea lui. Așa cum recunoștea singur, într-un interviu- scrisul l-a ajutat să nu își iasă din minți, a avut efect curativ pentru sufletul lui; deși sincer, eu tot ce citesc de el de câteva săptămâni bune , nu îmi transmite decât multă lumină, bucurie, căutare și revoltă, care îți permit tot ție cu tine însuți să înțelegi viața, să te înțelegi pe tine.
Cioran a iubit mult ( nici nu avea altfel cum, a fost semn de foc, născut pe 8 aprilie), avea un umor aparte; s-a creat pe sine prin forma gândurile răsturnate pe hârtie, s-a dăruit femeilor și… poate că frumusețea iubirii lui, abia la cei 80 și ceva de ani a fost onorată, prin iubirea ce i-a purtat-o lui Friedgar Thoma.
O iubire care, prin scrisorile celor doi, îți hrănește sufletul. O dragoste platonică și totuși plină de patos, de îndrăzneală, unde sufletul și dorința s-au transpus în scrisori lungi, interminabile, copleșitoare, adevărate, multe cenzurate – chiar si  la finalul cărții „PENTRU NIMIC ÎN LUME” -, rămâi cu o întrebare: a mers mai departe relația celor doi, dincolo de ținutul de mână și plimbările pe malurile Senei?
Fiecare cuvânt scris avea viață și ardea.
Când citești despre bărbatul de 86 de ani care iubește ca puștiul de 17 ani, când îți vorbește despre plimbările lor ținându-se de mână, ea pe atunci având doar 35 de ani -, îți dai seama că omul e mereu tânăr în trăirile lui; de altfel, așa cred că suntem cu toții, doar carcasa asta umană simte trecerea timpului- în rest cu toții suntem tineri și strălucim în interior.
Cioran a avut strălucirea și focul lui. Un foc inaccesibil multora, însă, dacă ajungi să îl cunoști, îți dai seama ce minuni de oameni au trăit printre noi, el fiind deschizător de drumuri și pentru asta fiind sancționat în acele vremuri, când a fi altfel și a-ți urma calea, FRAPA.

„În general, toate frazele lui aveau prospețimea sănătoasă a acelor lucruri care trec drept viciate sau cinice, în realitate insă sunt eliberate de tabu-uri, printr-o manevră elegantă. (…) M-am hotărat curând să-i trimit la editură o scrisoare acestui Cioran, despre a cărui viată nu aveam habar”, avea să scrie, mai târziu, Friedgard Thoma.

Iubirea vindecă de plicitiseală, așa cum îi declara Cioran într-o scrisoare iubitei sale. Eu aș mai adăuga că iubirea te face precum copiii – liber, vesel, curios, curajos, plin de idei și creator de viață, căci viața însăși e iubirea:
„În iubire ne gustăm, ne savurăm pe noi înșine, ne incantăm cu voluptătile tremurului nostru erotic.  Din acest motiv, iubirea este cu atât mai intensă și mai profundă cu cât distanța de persoană iubită este mai mare.”
Emil Cioran

Citiți și Emil Cioran, chirurgul realității…