Însemnările unui insomniac
Emil Brumaru
De zeci de ani (eram să zic ”de sute de ani”! ; memoria îmi joacă feste!!! ) scriu cu pixul. Pasta, lipăitul asemănător melcilor pe foaia de brusture zgrumţuros, subţirimea liniei literei, rapiditatea cu care poţi schimba instrumentul ( îl arunci, iei altul de alături; cu stiloul e mai complicat: trebuie să-l umpli mereu, cauţi călimara preferată, o mai şi verşi, sau o găseşti uscată, goală, sau o afli cu un mîl albastru-n ea de-ţi vine să-i înghiţi dopul şi să-i rupi eticheta cu dinţii!), înfundarea în hîrtie ca într-un cerceaf proaspăt, afînat spre plăcere şi tolonire deplină (cerneala îmbibă ţesutul, nu se reliefează-n şolduri deasupra paginii )… pe un pat, a la Boucher!, cuvîntul avînd sîni evidenţi, buricul întrebării fiind scobit ca lumea… Ce mai tura-vura, pixul deţine deliciile lui, m-aş hazarda chiar să spun: desfrîul lui…
X
Va fi o dimineaţă cu mari ţăndări de cristal înfipte în pieptul plăpînd al aerului.Vei citi, vei scrie, alintat viclean la corcoduşă de muzele necesităţii, ale hazardului năbădăios şi fistichiu, de farmecul necruţătoarelor coperţi tehnicolore, lucioase, violente…
În ultimă înţelegere cu îngerii, vei rezista plin de aplomb pe meterezele brumate dibaci . Drumul se lungeşte, oricum, dincolo de unde ai fi dorit să-ţi păstrezi sufletul, mintea, carnea, nevătămate. Borderourile , legate-n piele de arţar bătrîn, se vor umple: coloane mărşăluind dens calcule păguboase, dezastre bancare intergalactice, veşnice găuri negre în bugetul macrocasnic. Dar cifra finală te va despăgubi de toate rîmele cu dinţi încîlciţi, de toţi şopîrlangii şi portăreii vraiştei cotidiene.
Miliarde de miliarde de secunde-s învăpăiate în lectura străbunicului Montaigne, tom desfăcut dulce, nu cu mîinile ci cu fine ustensile cereşti: raze şi curcubeie prelinse din norii bolnavi de nuanţe şi melancolie apoasă. Nicidecum o speranţă oarbă te va călăuzi. Ochii, larg deschişi, chiar răniţi, suportînd corpuri străine pe retină, spălaţi de pînze de lacrimi sărate… pasul alegru, virtutea flamurilor pe turnuri ţuguiate de-un destin sever: iată izbînda ta de cititor-scriitor încăpăţînat în reverie, dedat la gruşence babane, piroşti untoase şi emme flambate a la bombalaul Flaub! Brusc, vei avea un trecut! Amintirile prind floare crudă. Coropişniţi bleu trec lin. Omida fluieră pe-o frunză mov…
Foto credit: Pereanu Sebastian/unsplash.com
X
Intrăm prin lectură în universul unei cărţi? Credinţa mea intimă este că, dimpotrivă, personajele cărţilor răsflocite cu patimă pătrund în spaţiul nostru şmirgheluit savant şi integru pînă la străvezime. Robinson Crusoe, aparent cel mai izolat dovleac, e locuitorul răsfăţat de cîteva sute de ani, al miliardelor de suflete. Iar insula pustie e vizitată doar din cînd în cînd, în amintirea lui Daniel Defoe, de mine, de tine, “aşia”, de nişte sentimentali niţel snobi, de nişte zăpauci nostalgici…
Pe de altă parcelă, nu numai viaţa noastră fascinează “eroii” şi “eroinele”, făcîndu-i să-şi lase baltă locul paginii natale , ci şi posibilitatea formidabilă de a se întîlni, pe un teritoriu destul de freudist, neţărmurit, fără pari şi leaţuri subţirele, cu altele, cu “toate”. Cititorul ideal ar fi, din punctul şi virgula lor de vedere şi olfacţie inocentă, cel în visarea căruia orice “apropiere” e realizabilă. Revenind la Robinson: nu-i normal ca dînsul să-şi caute femeia cu pielea cea mai albă din lume, menită lui cu adevărat, Peștoaica bipolară?
În romanul restrictiv i se bagă pe gît una în finalul volumului, fără a se prea ţine seama de “pretenţiile” lui Robi, că poate că le are, nu?, e om şi dînsul, ce naiba! Cine ştie : Gruşenka, Milady, Justine, nevasta (că n-o fi foc!) lui Samuel Pepys, Abicia cea veşnic ascunsă şi înrourată, cu vaci la creier, chiar Julieta, da, una din ele, sigur l-ar fi făcut mult mai fericit, mai potolit sexual decît soţia adusă cu forţa în text. Iar Julieta, scăpată de ferocele Shakespeare, nu i-ar fi preferat pe zdravenii, potenţii fraţi Jderi, iubitului Romeo?
Personajele se salvează de plictiseala (uneori milenară!) de a-şi repeta aceleaşi frămîntări carnale, aceleaşi sentimente subţiate de creatori severi şi cîrciobari. Ele caută Cititorul cu disperare, acea zare atotcuprinzătoare, defularea infinită, splendidă…Dar el, Cititorul îşi poate asuma această răspundere de dincolo de bine şi de rău… de “marfă” şi de “naşpa”?
Text preluat de pe pagina de Facebook a autorului, spre delectarea cât mai multor cititori de cursă lungă.
Citiți și Ajută-mă iarăși să scriu…
