Ella Fitzgerald: ”Just don’t give up trying to do what you really want to do. Where there is love and inspiration, I don’t think you can go wrong.”

Pornim în viață cu un vis și purtăm un timp cu noi cheia pe care o credem deschizătoarea drumurilor noastre. Se întâmplă însă ca unele visuri să se estompeze și altele, mai aproape de darurile noastre, să le ia locul.

În seara de 21 noiembrie 1934, Ella, o tânără de 17 ani ajungea pe scena Teatrului Apollo din Harlem pentru a participa, în urma unui pariu, la concursul tradițional de talente Noaptea amatorilor. Legendă sau nu, povestea adolescentei care alege în acea seară să dăruiască emoție și frumusețe, nu prin dans care-i era pasiunea, ci prin cânt, reprezintă prima pagină a biografiei celei pe care o numim Prima doamnă a cântecului sau Regina Jazzului. Sau Lady Ella…

Povestea Ellei Fitzgerald conține toate elementele majore ale visului american: tânăra care devine o stea internațională în ciuda începuturilor ei modeste, datorită talentului, ambiției și eticii sale profesionale.

Scena era locul în care magnetismul și umorul ei seduceau și creau dependență. Dincolo de ea însă, Ella era o timidă care evita să vorbească despre viața personală în care strălucirea și exuberanța se împleteau cu umbre și tristeți.

Ella Fitzgerald s-a născut la 25 aprilie 1917 în Newport News, Virginia, dar a crescut în micul oraș Yonkers, lângă New York. Deși nu avea mijloacele necesare pentru a-i lua lecții de muzică, familia ei a încurajat-o să urmeze artele. I s-a spus că e făcută să cânte, însă Ella a preferat ritmurile sălbatice care cutremurau străzile și cluburile din Harlem în anii 1920 și 1930.

UNSPECIFIED – JULY 02: Photo of Ella Fitzgerald. (Photo by Michael Ochs Archives/Getty Images)

 

Copilăria Ellei nu a fost ușoară. Se spune că tatăl ei vitreg a abuzat-o și după decesul mamei în urma unui atac de cord, în 1932. Pentru a scăpa de violență, tânăra s-a mutat la Harlem unde a locuit cu mătușa ei. Fusese o elevă bună însă situația s-a schimbat dramatic, notele ei au scăzut, a început să lipsească de la școală. Găsise alte modalități prin care să-și umple zilele, încercând de fapt să acopere alte nevoi – de dragoste, de prețuire. Pentru o perioadă a avut contacte cu mafia înainte ca poliția să o trimită într-o școală pentru fete. Ella a fugit de acolo și a locuit într-un adăpost pentru oamenii străzii până când a debutat, în 1934, pe scena Teatrului Apollo.

Ella Fitzgerald a crescut în perioada Marii Depresiuni, anii 1929-1933. Economia și societatea americană ajunseseră în patru ani pe marginea prăpastiei, fiindu-le necesari încă și mai mulți ani pentru a se redresa. Cuvinte ca ”faliment”, ”șomaj”, ”sărăcie”, ”foamete” intraseră în vorbirea curentă a americanilor în această perioadă. Ca mulți alții, tânăra artistă a văzut în industria divertismentului o modalitate de a scăpa de șomaj și de sărăcie. Pentru a satisface această sete de succes și de exprimare artistică, cluburile și teatrele organizau numeroase concursuri de amatori.

Cariera Ellei Fitzgerald a fost lansată de una dintre aceste competiții.

Publicul concursurilor de amatori nu prea avea faimă bună… Când Ella Fitzgerald a cântat la Apollo Theater din Harlem, New York, maestrul de ceremonii a salutat-o, ridiculizându-i îmbrăcamintea. Publicul se aștepta să vadă încă un număr de dans, însă tânăra s-a răzgândit și a interpretat melodia The ”Object Of My Affection”. Nu doar că a câștigat concursul și premiul de 25 dolari, ci și-a descoperit vocația!

Din acel moment, artista a dominat scena din Harlem, câștigând primul loc la aproape fiecare competiție, până când a fost observată de Bardu Ali din formaţia artistului Chick Webb. Se spune că Bardu Ali, vocalist cunoscut și conducător de formație, ar fi influențat scenele de jazz și rhythm & blues ca promotor, organizator și manager chiar mai mult decât ca interpret. Începând cu anul 1935, Ella Fitzgerald a cântat în mod regulat cu Webb’s Orchestra la Harlem’s Savoy Ballroom.

În anul 1935 a fost cu noroc a înregistrat piesa „I Found My Yellow Basket” care a ajuns pe locul 3 în topuri. Împreună cu orchestra pe care o coordona, Ella reușește să cucerească publicul și criticii care au numit-o Prima Doamnă a jazzului. A împărțit scena muzicală cu Duke Ellington, Louis Armstrong, Dizzy Gillespie și Frank Sinatra și a apărut în filmele „Pete Kelly’s Blues„, „St. Louis Blues” şi „Let No Man Write My Epitaph„.

tumblr.com

În anul 1937, la numai trei ani de la începerea carierei ei muzicale, Ella Fitzgerald a câștigat primul ei premiu acordat de Down Beat Magazine pentru cea mai populară voce tânără, iar în 1938 a avut primul ei hit „A-Tisket, A-Tasket.”

Cântărețul Eddie Fischer își amintea de comentariul criticului Brooks Atkinson din New York Times: “Cineva trebuie să-i comunice Domnișoarei Ella Fitzgerald că ceea ce reușește să facă cu vocea dânsei este pur și simplu imposibil de făcut”.

În 1948, Ella a pornit în turneu în întreaga lume, însoțită de producătorul seriilor de concerte „Jazz at the Philharmonic„, Norman Granz.

Deși după anii ’50 vocea Ellei Fitzgerald a ajuns deja să cucerească atâtea inimi, succesul nu a ferit-o de discriminarea rasială. În acea perioadă, unul dintre cele mai populare localuri de la Hollywood era Mocambo. Aici debutase în 1943 Frank Sinatra, iar Charlie Chaplin, Humphrey Bogart, Lauren Becall sau Lana Turner erau frecvent întâlniți aici. Însă Ella Fitzgerald, la fel ca toți ceilalți cântăreți de culoare din acea perioadă, nu avea voie să cânte aici.

„Îi datorez mult lui Marilyn Monroe”, a povestit Ella în anul 1972, într-un interviu pentru MS Magazine. „Datorită ei am cântat la Mocambo, un club de noapte foarte popular în anii ’50. Ea, personal, l-a sunat pe proprietarul de la Mocambo și i-a cerut să-mi ofere un contract imediat, și că dacă el urma să facă asta, ea avea să rezerve o masă în primul rând, în fiecare seară. I-a spus – și avea dreptate – că grație statutului ei de superstar, presa va exploda. Proprietarul a spus Da, iar Marilyn a fost acolo, la o masă din primul rând, în fiecare seară. Presa a luat-o razna. După acest episod, n-a mai trebuit niciodată să cânt într-un club mic de jazz. A fost o femeie neobișnuită, puțin înaintea vremii ei. Și nu știa asta”, a concluzionat Ella Fitzgerald.

Ella a ales să facă față acestor manifestări de rasism cu discreție și cu demnitate. În 1968, Ella a a scris și a înregistrat o melodie pentru pastorul Martin Luther King, ucis în luna aprilie a aceluiași an.

Ella Fitzgerald și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în turnee, sacrificându-și o mare parte din viața personală. Recunoștea că cel mai mare regret al ei era că nu a petrecut mai mult timp cu fiul ei, Ray Junior.

„E important nu de unde vii, ci încotro te îndrepţi.”

Printre numeroasele sale realizări, în 1958 Ella Fitzgerald a devenit prima femeie afro-americană care a câștigat un Premiu Grammy, cel mai prestigios premiu din industria muzicală americană. Ea a câștigat două premii în acea seară: Best Jazz Performance și Best Female Pop Vocal Performance.

Ella Fitzgerald a fost recompensată în timpul vieţii cu 13 premii Grammy, iar numărul albumelor ei vândute a depășit 40 de milioane.

„Unii îmi spun acum „mama-jazz” şi cred că e bine, cel puţin până când vor trebui să-mi spună „bunica-jazz”.”

Având un registru vocal excepțional de trei octave, Ella Fitzgerald s-a remarcat prin puritatea vocii și intonației, imensa muzicalitate și capacitatea de improvizare, în mod particular în stilul vocal scat, specific jazzului, în care interpretul imită improvizația instrumentală. Vocea ei pură, plină de pasiune cântă despre viață, despre dragoste, speranță și curaj, cu eleganță, trecând prin stiluri diverse precum soul, blues, swing,  bebop sau scat.

Discografia Ellei conține interpretări ale pieselor compuse de Gershwin, Irving Berlin, Johnny Mercer, Ellington, Armstrong, Harold Arlen, Cole Porter și alții, în acompaniamentul celor mai renumiți muzicieni din lume precum Benny Goodman, Teddy Wilson și Duke Ellington.

“Niciodată nu am știut cât de bune sunt cântecele noastre, până nu am auzit-o pe Ella cum le cântă”, avea să declare Ira Gershwin.

Ella Fitzgerald a fost o sursă de inspirație, un model și o persoană implicată în acțiuni menite să schimbe lumea în bine. Organizația Los Angeles Urban League a cărei misiune este obținerea de oportunități egale pentru afro-americani și alte grupuri minoritare, i-a acordat Ellei Fitzgerald prestigiosul premiu „Whitney M. Young, Jr.„, onorând-o cu titlul de prima femeie care s-a implicat în crearea de punți între rase și generații.

A primit National Medal of Arts, titlu creat și acordat de Congresul Statelor Unite în 1984 pentru a onora la cel mai inalt nivel artiști și patroni ai artelor. I-a fost acordată Medalia Prezidențială pentru Libertate.

Cele mai cunoscute albume ale artistei sunt „Ella Sings Gershwin” (1950), „The Cole Porter Songbook” (1956), „The Duke Ellington Songbook” (1957), „The Irving Berlin Songbook” (1958).

Ella Fitzgerald a fost nevoită să-şi întrerupă cariera în anul 1966, din cauza unei afecţiuni oftalmologice care a ţinut-o departe de scenă timp de mai multe luni. În anii ’70, Ella Fitzgerald a înregistrat însă mai multe discuri („Take Love Easy„, 1973 cu Joe Pass, „Ella and Oscar„, 1975 cu Oscar Peterson, „A Classy Pair„, 1979 cu Count Basie).

„Pentru mine, singurul lucru mai bun decât a cânta este să mai cânt o dată.”

Artista și-a susţinut ultimul concert în anul 1992, după care s-a retras de pe scena muzicală din cauza unui diabet. Boala a degenerat în complicaţii cardio-vasculare și o operaţie de amputare a gambelor. Ella Fitzgerald a murit la 15 iunie 1996 în Beverly Hills,California, la 79 de ani, lăsându-ne bucuriei sufletului peste 200 de albume si peste 2,000 de cântece.

Citiți de aceeași autoare: https://bel-esprit.ro/dmitri-hvorostovsky-sa-cant-inseamna-viata-mea/