Elena Văcărescu (n. 21 septembrie 1864 București – d. 17 februarie 1947 Paris), scriitoarea română descendentă din marea familie a Văcăreștilor, poeți din tată în fiu, stabilită în Franța, membră de onoare a Academiei Române, laureată în două rânduri cu premiul Academiei Franceze, a avut o bogată activitate politică și literară. Fiica diplomatului Ioan Văcărescu și a Eufrosinei Fălcoianu, nepoată pe linie directă a lui Iancu Văcărescu, scriitoarea militantă mărturisea: „Familia din care scobor eu a fost familia de intelectuali cu deosebire a României de odinioară”; „Mama mea aparținea și ea unei vechi familii de boieri – Fălcoianii – prezenți în toate cronicele de altădată ale Valahiei”.

Își petrece copilăria și adolescența la vatra Văcăreștilor de lângă Târgoviște, matricea din care scoboară întreg neamul ei cel vestit: „Dintre toate locurile unde au viețuit poeții, Văcăreștii din Dâmbovița duc mai mult cu ei semnul unei ursite și vraja unei amintiri”. Tinerețea și-o petrece deja la Paris, unde studiază Literele și începe o carieră scriitoricească însemnată. Elena a urmat cursurile Universităţii de la Sorbona, primind îndrumări de la dascăli şi poeţi francezi de prestigiu, cum ar fi Sully Prudhomme, Leconte de Lisle, Jose-Maria de Heredia, poeți parnasieni.

„Chants d’Aurore” (Cântecele zorilor”, 1886), „Lueurs et Flammes” („Licăriri şi văpăi”, 1903), romane – „Amor vincit” („Amorul învinge”, 1908), „Le Sortilége” (Vraja”, 1911) şi piesele sale de teatru – „Stana” (1904) – sunt opere valoroase pentru care scriitoarea a fost premiată de două ori de către Academia Franceză, în 1925 a fost prima femeie acceptată în Academia Română, iar în  1927 a primit Legiunea de Onoare din partea preşedintelui Franţei. Astfel , Elena Văcărescu a devenit o personalitate foarte prezentă atât în cultura română, cât şi în cea franceză.
Camil Petrescu spunea: „N-a fost niciodată despărţită de ţara în limba căreia n-a scris. O româncă din cel mai adevărat sânge românesc, care îşi afirmă cu orgoliu şi originea, şi sufletul românesc. O asemenea personalitate onorează două literaturi”.

Povestea ei de dragoste cu prințul Ferdinand, nepotul regelui Carol I, este una tristă, dar, devenită literatură autentică, se salvează de la trecerea necruțătoare a timpului. În anul 1888, la vârsta de 24 de ani, Elena Văcărescu revine la Bucureşti, pentru a fi domnişoară de onoare la nunta reginei Elisabeta, scriitoare la rândul ei, cu pseudonimul Carmen Sylva), acesta fiind momentul începutului unei relaţii apropiate între ea şi regină, graţie căreia ascensiunea sa în lumea literară a vremii a fost înlesnită. Aceeași regină exilat-o la Paris, după ce a mijlocit logodna dintre cei doi, consfințită în salonul poetei și reginei Carmen Sylva. Dar luptele interne pentru tron au devenit o piedică redutabilă în realizarea căsătoriei celor doi, astfel încât despărțirea a fost inevitabilă. Dragostea, însă, a rămas statornică.

La despărţire, Elena Văcărescu i-a scris iubitului o tulburătoare scrisoare:

„Tagi Guangi mult iubit, Ferdinand scump, Sunt năucită, zdrobită de durere. De opt zile torturile și umilințele se prăvălesc asupra mea. Astăzi, regele, pe care au reușit să-l monteze îngrozitor, mi-a cerut să plec. Da, trebuie să plec copleșită de rușine. Nimeni nu crede în dragostea noastră, dar Dumnezeu știe, Dumnezeu ne judecă. Se spune că ți-am sucit mințile și că tu ți-ai dat seama tot timpul de acest lucru, nu-i așa? Că nu a fost așa, că țin doar la inima ta, doar această puternică pasiune în fața căreia am rezistat atâta vreme, că eu am fost întotdeauna cea care te-am pus în gardă împotriva consecințelor de care eu sunt cea copleșită acum. Mi-au luat totul, reputația, dragostea mea mai puternică decât viața, iar regina, regina este împietrită, anihilată. Eu sunt terminată, lichidată. Regele la fel de crud și de nedrept, el, pe care atâta l-am iubit și l-am slujit cu credință. Roagă-te la Dumnezeu, Ferdinand, să nu ajung să-l disprețuiesc. Disperarea noastră este atroce. O, Tagi, Tagi, cine va avea milă de mine, de regină ? Mi-e așa de teamă că tata se va omorî. Scrie-mi, te implor. Te iubesc atât de mult, Hélène”.

Și câteva poeme, dintre care două ni se par cele mai sensibile:

Dragoste eternă

Eu te-am iubit întotdeauna. Din liniştitul început
Şi până-n ceasul de acuma, mai sumbru şi mai învrăjbit,
Ca un refren ce te subjugă, şi-l tot repeţi deşi-i ştiut,
Iubirea ta mângâietoare în sufletu-mi a dăinuit.

Te voi iubi întotdeuna. Din ceasu-acesta care-mi scapă
Şi până-n viitor când timpul, nepăsător, victorios,
Îşi va goli clepsidra toată, la cea din urma-a mea etapă,
În inimă îmi va rămâne amorul nostru luminos.

Iar mai departe, sub ţărâna, în care trupu-o să coboare
Spre a putea dormi mai bine, vreau să te port cu mine-n gând,
Iar cei ce-mi vor călca cenuşa cu inima nepăsătoare,
De-or fi pe nume să te cheme, sub paşi mă vor simţi vibrând.

Mâna ta

Simt dulce mâna-ţi dragă în mâinile-mi febrile!
Lin, degetele tale le-ating, de catifea…
Năvalnice extaze mă copleşesc, subtile,
Şi fire nevăzute mă-nlănţuie de ea.

Când simt că tremur, mâna-ţi nădejdea îmi trezeşte,
Şi soarta grea mai lesne o pot întâmpina;
Oricât de-adâncă-i rana ce-n sânul meu dospeşte,
Durerea să-mi aline, mi-ajunge mâna ta.

Când sufăr, câteodată, de mângâiere plină,
O simt cum se aşează pe fruntea-mi, ca un scut.
Şi fruntea-mi ce spre mâna-ţi, pioasă, se înclină,
Roşeste, ca în ziua întâiului sărut.

Atunci, trecuta vană splendoare parcă-nvie;
Aş vrea să-mpart cu tine şi drumul cel mai greu,
Spre orice ţel, prin noaptea cu bezna ei pustie,
Doar de-aş putea de mână să mi te ţin mereu!

Citiți și Nu te-am iubit, de Camelia Radulian