El însuși este prețul…
Mihail Medrea
Ploua. Iarăşi. Bătrânul deschise umbrela doar într-un târziu. Prelungind astfel şederea. Se hotăra cu greu să plece din parc. Venea aici aproape zilnic. Uneori chiar şi de două ori pe zi. Şi nu se plictisea niciodată. Aici. Îşi făcea plimbarea. Tăcut. Liniştit. Privea cu interes în jur. Şi îi ignora pe cunoscuţi, răspunzând la eventualul lor salut cu o abia sesizabilă înclinare a capului.
Nu avea un traseu anume. Detesta monotonia. Cu toate că ştia în amănunt fiecare ungher al şi mai bătrânului parc, remarca mereu o schimbare sau ceva aparte. Un copil. O pasăre. O floare. O altă pereche de îndrăgostiţi. Pe aceştia îi ocolea cu privirea. Nu voia să-i inoportuneze. Nici măcar aşa.
Desigur, îşi avea locul preferat. Însă în alt fel decât s-ar putea crede. Nu era vorba de o anume bancă sau de un arbore. Şi nici nu se afla lângă bustul lui Eminescu. De fapt, „colţul său preferat“ era un perimetru, oarecum semicircular, începând de la pârâiaş – pe care-l avea în spate –, cuprinzând şirul de bănci de pe aleea paralelă cu firul de apă, „cupola“, adică foişorul fanfarei militare, fântâna arteziană – care, culmea, chiar funcţiona, şi încă până târziu, în pragul iernii –, locul de joacă pentru copii, platanii uriaşi, pe sub care se lăfăiau vesele straturi de flori ornamentale şi se înşiruiau, solemne, tufe de trandafiri, întretăiate de câteva alei asfaltate. Totul pe diferite nivele, între care se urca şi cobora pe trepte domoale, fiindcă parcul avea un relief variat, cu văi şi coline, cu pajişti şi cărărui, printre arbori şi tufişuri din felurite specii, o adevărată colecţie dendrologică.
Pentru el, acel loc era o gură de rai. Putea zăbovi ore în şir pe o bancă, privind platanii seculari – prin frunzişul cărora lumina se filtra suavă, mângâind deopotrivă şi flori şi ochi şi păsări şi cuvinte – ori copiii, pe biciclete sau cu rolele; ori cerul – mereu altfel, totdeauna acelaşi – nesfârşit de adânc al toamnei, strălucitor vara, înnourat uneori, sticlos când era ger.
Dacă ar fi fost cu putinţă, s-ar fi mutat în parc. (A şi făcut-o cândva, într-o vară adolescentină, dormind câteva nopţi aici, în cort.) Îl iubea din copilărie. Aici îşi julise genunchii de atâtea şi atâtea ori, căzând cu trotineta. Aici, pe banca de sub mălin, a sărutat prima fată. Şi singura. Câţiva ani mai târziu, după încetarea războiului, s-au căsătorit. Acolo, pe front, când se gândea la ea, o vedea şezând pe banca lor din parc şi zâmbindu-i, nedumerită:
„De ce taci, când fermecată
Inima-mi spre tine-ntorn?“…
Şi tot în parc a venit ori de câte ori avea vreun necaz. Numai aşa îşi afla alinarea, rătăcind în neştire pe alei, printre arbori şi cuvinte nerostite. Căci era tăcut. După ce ea a plecat, s-a închis în sine. Copiii luaseră demult drumul străinătăţii. La două-trei săptămâni îl sunau, ba unul, ba cealaltă, şi-i puneau aceleaşi întrebări, şi-i făceau aceleaşi şi aceleaşi urări, de-acum banalizate până la convenţionalism.
Nu se putea plânge de ei. La moartea mamei au revenit în ţară, chiar dacă au întârziat, din cauza distanţei şi circumstanţelor. Atunci i-au propus să facă demersurile pentru reîntregirea familiei. I-a ascultat. În felul său. A mers în vizită. A stat o lună la fată, apoi o săptămână la băiat. După care s-a înapoiat. Nu era locul lui acolo. Nu-şi putea afla rostul. Copiii s-au supărat, însă până la urmă şi-au zis că aşa a fost de când îl ştiau: încăpăţânat şi independent.
Şi nu l-au abandonat. Aflând de pe internet ce se întâmplă în ţară, ştiind cât le este de greu pensionarilor, îi trimiteau câte un pachet, când şi când. Apoi i-au trimis numai bani, să-şi îndulcească bătrâneţile.
La cimitir mergea doar de două ori pe an: primăvara, în prima sâmbătă a Postului Mare, şi toamna, de ziua morţilor. Când îi era dor de ea, nici nu răsfoia albumele cu fotografii îngălbenite nici nu mergea la mormântul familiei, să-i ducă flori sau să aprindă lumânări. Venea în parc. Pe vreme frumoasă, se aşeza pe banca de sub mălinul ce începea să se usuce, privind în gol. Dacă ploua, era ger sau banca era ocupată, străbătea parcul în lung şi-n lat şi-n curmeziş, cu gândul la cea de altădată.
Era credincios, însă mergea rareori la biserică. De sărbători. Îl deranjau fojgăiala, trăncăneala, falsa evlavie ori platitudinea celor mai mulţi dintre enoriaşi. De aceea, când simţea imperioasa chemare religioasă, prefera să facă drumul destul de lung până în centru, la Catedrală, cu un ceas-două înainte de vecernie. Punea o lumânare, rostea un „Tatăl Nostru“. Se simţea acasă în casa Domnului. Sta smerit înaintea icoanei Maicii Preacurate şi îngenunchia. În gând.
Frică îi era doar de Dumnezeu. La moarte se gândea cu resemnare, ca la un pas inevitabil spre necunoscut. Dar în parc îl preocupa – cum altfel? – viaţa. Nu înceta să se minuneze de puterea, de ingeniozitatea Creatorului, de iubirea Lui pentru lumea pe care a dăruit-o Luminii. Fiindcă Lumina a fost Cuvântul dintâi, îşi zicea bătrânul, cutremurat. În fiece clipă a zilei suntem scăldaţi în Cuvântul lui Dumnezeu, şi cu toate acestea orbecăim în zoaiele urii şi lăcomiei pe care le debordează mai fiecare dintre noi, închipuindu-şi că e buricul pământului şi, prin urmare, îi este permis orice, cu orice preţ. Cumplit preţ, fiindcă el însuşi este preţul pe care trebuie să-l plătească.
Citește și continuarea ,,Bătrânul și Floarea”)
foto sursa
