Nimic despre pescăruși. Nu mai vreau să vorbesc despre ei. Pur și simplu au dispărut. Cineva mi-a spus că aseară i-a văzut plutind, tăcuți, pe cer. Mi s-a părut science fiction. Bizare, resentimentare creaturi! 🙂
M-am amuzat în dimineața asta cu El ciudadano ilustre (Cetățeanul de onoare), Mariano Cohn, 2016.
La prima vedere, filmul pare simpluț (și chiar este), deliciul îl capătă prin umorul discret, lesne de trecut cu vederea și lesne de luat, pur și simplu, drept realitate, dar realitatea nu este plină de umor, precum e cea înfățișată de regizor. Daniel Mantovani (Oscar Martínez), 60 de ani, proaspăt laureat Nobel pentru literatură, refuză să îmbrace fracul standard la primirea premiului, refuză să execute ritualul plecăciunii în fața perechii regale (pentru că detestă monarhiile), refuză zecile de invitații din partea zecilor de instituții de primă mână de pe tot mapamondul care vor să-l premieze sau să-i folosească imaginea, refuză conferințe, interviuri, apariții tv, refuză tot. Ceea ce nu refuză este o invitație din partea primăriei amărâtului de orășel în care s-a născut, Salas (Argentina), pe care traducătorul a avut mirifica idee de a-l traduce prin… Sălaș. Și dă-i cu Sălașul tot filmul. Un loc uitat de lume, vai mama lui, care în cei 40 de ani de când laureatul Nobel a plecat nu s-a transformat deloc, din contră, e în pragul paraginei. A rămas, ca în Marquez, încremenit în timp. Ei, și în încremenirea asta începe circul, odată cu apariția în oraș a nobelizatului. Poți recunoaște toate kitsch-urile posibile, toate clișeele existente și la noi, toate stereotipurile, toate enormitățile, toată simplitatea minții omenești care nu resimte absurdul, grotescul, ci, pur și simplu, se confundă cu ele.
Din programul pe care primarul i-l face, jurizarea unui concurs de picturi este una din scenele memorabile, în care președinteui asociației artiștilor locali îi este respinsă lucrarea. Dar nu mai zic nimic despre felul în care omul se răzbună, în timpul unei conferințe – și aici avem de-a face iarăși cu un tip de discurs pe care-l vedem la tv zi de zi și care este menit îndobitocirii. O alta: la una din conferințele care au loc la casa de cultură, o puștoaică îi pune două întrebări, singurele obținute de la public. Puștoaica apare într-o seară la ușa camerei lui de hotel, îl sărută și, în timp ce închide ușa în urma ei, îi spune să nu se înflăcăreze, că ar putea să-i fie tată. A doua zi, camera îl surprinde vorbind la telefon, scuzându-se că îl doare capul foarte tare și nu poate veni. Camera se depărtează și o vedem pe ea, goală, stând turcește în pat și mâncând pizza. Altfel, el un tip foarte sobru, un temperament calm, care afișează aerul înțeleptului. Scriitorul care înțelege lumea și viața de la cu totul alte altitudini și care se vede prins în non-sensul ei. Cum ar fi taatăl cu copilul în scaun cu rotile care-l așteaptă-n holul hotelului și care-i cere un ajutor de 9800 euro pentru un scaun cu torile cu baterii, în tot acel limbaj de lemn pervers pe care l-am văzut deseori mediatizat. „Felul în care-mi ceri banii seamănă cu o astorcare”, îi spune tatălui băiatului, și pleacă, tatăl privindu-l încruntat cum se depărtează, cu un aer confuz. Pur și simplu nu cunoaște cuvântul extorcare. Și tot așa, și tot așa.
Una peste alta, un film mișto, din a cărui carte de vizită nu fac parte nicio nominalizare, niciun premiu. Păi, da, cei care iau la mișto regimurile actuale și îndobitocirea oamenilor nu prea au ce căuta la premii. Nu tu lgbd, nu tu salvarea ursului polar de pe calota care se topește, nu tu salvarea stratului de ozon, nu tu sex fluid și dreptul de a-ți alege sexul, cum să visezi la premii? Mariano Cohn nu face decât să descrie lumea de azi, și e mult mai ușor s-o vezi atunci când e proiectată în altă comunitate decât în cea din care faci parte, de aceea este ușor să o recunoști și chiar să te recunoști în situații de toată jena.
Da, un film bun, pe care îl recomand. Pentru că se mai și râde. Cum ar fi la faza cu platourile cu sendvișuri în formă de porculeți. Și la multe altele.
Doamne, e vacanță, încă e vacanță și chiar nu am nimic de făcut. Căci de scris, nu se pune problema. Și nesimțiții ăștia de pescăruși…
P.S. Miza filmului este, totuși, în altă parte, și anume răspunsul la întrebarea: care este rolul scriitorului azi? care sunt criteriile după care opera poate fi judecată? de ce se mai face, încă, atâta confuzie între operă și autor? care sunt legile morale care i se aplică și prin grila cărora este el judecat?
P.P.S. m-am răzgândit: este un film excelent.
Citiți și Scene dintr-o căsnicie…
