La ceas de seară, Parisul e o bijuterie bătută în mii de carate ce sclipesc în lumina felinarelor, iar cheiurile Senei sunt pline de îndrăgostiți… Aici, orice gând de seară e o declarație de dragoste care rămâne plutind în aer, croind fantomatice umbre parfumate de tainice chemări și doruri negrăite.

Dintr-un restaurant cochet din apropierea turnului Eiffel se aude o voce care te pătrunde până dincolo de suflet, deșteptând fiori de amintire: „Non, rien de rien/ Non, je ne regrette rien/ Ni le bien qu’on m’a fait/Ni le mal; tout ça m’est bien égal !”.

Edith Piaf  – Édith Giovanna Gassion: 19.12.1915 – 10.10.1963 –  e un mit, iar orice întâlnire cu un mit e o șansă la redescoperire.Ea a fost numită Édith după numele asistentei britanice Edith Cavell, care a fost executată, în Primul Război Mondial,  pentru a ajuta soldații francezi să scape de prizonieratul impus de germani. Piaf este un termen colocvial franțuzesc pentru „vrabie” – poreclă pe care o va primi 20 de ani mai târziu.

Viața poate fi extrem de dură, iar pentru ”fetișcana Vrăbiuță” (așa cum o striga tatăl ei, care o scăpase de la o crudă adâncire în mizerie în anii fragedei pruncii) n-a precupețit nici un efort să-și arate colții în nenumărate rânduri. Lumea poate fi incredibil de rea, bărbații peste poate de brutali, făcând-o să afirme: „Când ai încasat-o mereu, nu te obişnuieşti prea repede să nu mai fii caftită“…

Un gust amar se simte dincolo de tonurile graseiate și totuși atât de profunde ale cântecului, amintindu-i, cu siguranță, de dincolo de cele lumești, de amanții pe care îi provoca să-i dedice melodii pe care ea le cântă la pian pentru ei, pe marginea unor pahare de vin roșu, șoptindu-le: „Rămâi peste noapte.”

Nu va regreta nimic pentru că adora să fie iubită și să dăruiască, în schimb, toată iubirea de care era capabilă, în ciuda perfidelor dezamăgiri care i-au crestat în suflet răni de nevindecat. Iar ea iubea arzând până la capăt fiecare experiență, după care „șterge pentru totdeauna” fiecare urmă și o ia de la capăt, într-o nouă aventură, fascinantă prin împletirea muzicii cu arta de a iubi: „Balayées les amours/ Et tous leurs trémolos/ Balayés pour toujours/ Je repars à zéro…”.

Un singur lucru, însă, o împiedică să continuie la nesfârșit această viață boemă, care o umpluse de atâtea ori de seve miraculoase, la marginea demoniei pasionale: moartea fulgerătoare a lui Marcel Cerdan, pe care l-a divinizat, și  efectele devastatoare ale alcoolului, în care își înecase durerile ca într-un miraculos leac vindecător.

Urmează frumosul Théo Lamboukas, citim în articolul „Edith Piaf – Muzică, alcool și amanți” (historia.ro), „pe care-l botează “Sarapo“, sarapo (sagapo) însemnând în greacă „te iubesc”. Ca de obicei, îl duce la ea acasă – cântatul, pianul, paharele ciocnite, oboseala-, îi spune „Rămâi peste noapte”.

El nu va mai pleca niciodată. Are 26 de ani, ea are 47 şi e bolnăvicioasă ca o babă, cu mâinile şi corpul deformate, abia mai ţinându-se pe picioare de-a lungul concertelor. Lumea o persiflează din greu, atunci când îl pune să cânte şi pe Théo, considerat un gigolo. Toţi îşi fac griji pentru banii lui Edith, mai ales când cei doi se căsătoresc, la 9 octombrie 1962.

Dar lumea habar n-are cum stau lucrurile. Theo o va iubi, va avea grijă de ea până la sfârşit şi îi va cinsti memoria, chiar la mult timp după moarte. Piaf are ochi buni!

ÉdithPiaf & Theo Sarapo

Împreună organizează un concert la Olympia, Theo în deschidere, apoi un turneu francez, în timpul căruia Piaf nu se ridică din patul de boală decât pentru a urca pe scenă, unde se menţine doar prin transfuzii de sânge, făcute cu o oră mai devreme. În 1963, epuizată, cu ficatul ciuruit de “viaţă“, droguri şi analgezice, face o comă hepatică periculoasă. Începe atunci stagiunea de adio, plină de cântece interpretate pentru prietenii care defilează prin vila închiriată cu acest prilej pe Coasta de Azur.

Acolo se stinge din viaţă, la 9 octombrie. E adusă în taină la Paris, potrivit ultimei sale dorinţe, şi moartea e anunţată oficial în data de 11, în aceeaşi zi cu a lui Cocteau. Mii de oameni se perindă pe Bulevardul Lannes, prin faţa trupului îmbălsămat, patruzeci de mii de parizieni o însoţesc la cimitirul Pere-Lachaise. Theo se pierde în uitare, înainte de-a muri şi el, neconsolat, într-un accident de maşină în 1970.”

Cântecul de lebădă, „le chanson”, pune capăt unei amar-ironice „vie en rose” pe care și-a dorit-o cu disperare, fără s-o aibă decât preț de 48 de ani, stingându-se în tăcere, odată cu ultimele șoapte:  „Ce-am aşteptat eu de la iubire? Păi, ceea ce mi-a şi oferit… Minunea, tristeţea, tragicul, extraordinarul.“

Edith Piaf ,1946, Cosette Harcourt – Studio Harcourt

Și alte vorbe memorabile:

„Atunci când flacăra iubirii se stinge, ori o aprinzi din nou, ori o laşi baltă. Iubirea nu se păstrează la gheaţă!”

„Încep să mă tem când devin conştientă de ceea ce fac în timpul unui cântec, când ştiu că îl cânt, când calculez gesturile. Aceasta înseamnă că pe acel cântec îl „simt” mai puţin şi-l retrag o vreme din repertoriul meu.”

„Există tăceri care spun multe, aşa cum există cuvinte care nu înseamnă nimic.”