E-o melodie din ace de pin
și valuri
(ne)scrisă
pe pulpele goale-ale verii
cu sâmburi tari de
caisă
Se cântă-n glissando
pe-o singură coardă
când în tine simți că încremenește-o
eclipsă și
prea plinul se revarsă din
lipsă
Se cântă în murmur, prelinsă din gât, ca o lumină
(ne)stinsă,
ca o fecioară
promisă și înecată în vin
Din melodia asta, eu,
niciodată,
n-o să-mi revin.
foto tumblr.com
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
