Mesageria se numește mesagerie pentru că e gândită să schimbi mesaje, informații, chestiuni clare și echivoce. Personal, o folosesc în scopul de a comunica lucruri de genul: „ne vedem la 4 la cafea la Ateneu”.  Orice dialog e o ciornă, menirea lui firească este oralitatea, dacă e să fie spontan.  Desigur, există dialog ca specie literară și e practicabil de când lumea în scris, dar e o chestiune elaborată. Nu e o ciornă.  Ideile care ne vin la prima mână sunt de uneori inepte, scrisorile se concep încet, cu chibzuință.

În dialogul real, spunem: „am geșit, stai că nu e așa…” În cel scris, e enervant să lași urme lizibile  ale aberației. „Verba volant, scripta manent” e o chestiune de care merită ținut cont. Ce e superfluu,  e bine să se evapore și e de dorit să fie scris doar ceea ce merită să rămână.  În plus, în dialogul viu, e transparentă starea. Mesajul e modulat de gest, de ton, de limbajul corpului, de candoarea sau căldura vocii, de agresivitatea ei.

În condiții de mesagerie electronică, totul e prea rapid. Ideile sunt impersonale. Nu avem reprezentări clare ale stării de spirit a interlocutorului. E mai ușor să te dezici de un om-din-litere decât de o ființă întrupată. E mai ușor să lovești într-un om-din-litere. Din păcate, iluzia perceptivă funcționează. Într-un cadru în care ființa se substituie textului, acesta e peceput ca fiind una-cu-textul.  Mintea reduce și schematizează, dacă simțurile nu sunt angrenate. Cuvintele destrupate enervează, sunt dizgrațioase, urâte, obositoare… Dacă reduci omul la ele printr-o percepție trunchiată, îți devine nesuferit. Cuvintele sunt idioate, penibile, rele, stupide, mai ales stupide.  Expresivitatea non-verbală nu e niciodată stupidă,  limbajul chipului și al corpului are o adâncime la care cuvintele nu pot fora.

Pentru mine, este un mister inexplicabil sentimentul de apropiere și familiaritate pe care unii îl capătă în dialog virtual. Cred că prea mulți fug de ceva, că vor un alt tip de identitate, că vor o altă formă de apropiere de oameni, pe care eu o găsesc  alunecoasă și nefirească. Dar treaba lor, să fie fericiți, să se bucure de ce cred ei că se ascunde în spatele textelor. Eu nu mă descurc. Și nici nu vreau. Chestiunea îmi dă o stare de neliniște.

Am fost realmente bulversată de cum percep unii pericolul expunerii. Faptul că omenirea s-a transhumat în rețele virtuale și comunică acolo în neo-limbaje e cea mai mare lovitură dată dreptului la viață privată și secret, la intimitate, în fond.

În fiecare săptămână câte un mușteriu necunoscut îmi scrie sau spune enormități, mă insultă sau îmi trimite, fără aviz prealabil, pe internet, materiale pornografice. Unele femei consideră că asemenea abuzuri trebuie sancționate prin denunț. Eu cred că nu.

Eu cred că turnătoria e ceva mult mai grav. Am crescut în comunism. Delațiunea era la ordinea zilei și era păcatul capital, distrugea vieți. Chiar și în Divina Comedia, nu întâmplător, cercul cel mai adânc al infernului era rezervat trădătorilor și turnătorilor. Oprobriul public e o pedeapsă mult prea gravă pentru delictul minor al unor jigniri proferate în particular.  Mă sperie obstinația cu care vor și neo-marxiștii, ca și comuniștii pe vremuri, să facă ordine și disciplină în viețile private. Prefer să îmi asum riscul de a avea de-a face cu un ins periculos și de a suferi, decât să fiu supravegheată sau să denunț un om.

Aceasta este una dintre cele mai acute probleme ale lumii contemporane. Din ce în ce mai mulți se lasă convinși că siguranța și imaginea lor sunt mai importante decât dreptul la secret.

Aud adeseori replica: „eu nu am nimic de ascuns” ceea ce denotă o formă avansată de exhibiționism. Eu am totul de ascuns. Viața personală este o chestiune pe care nu vreau să o împărtășesc. Legile și firea ei, specifice, nu corespund cu legile și firea vieții sociale. Felul în care sunt e un bun privat, în public nu exprim decât chestiuni de interes comun care, chiar dacă au o notă personală sau distinctivă, nu sunt niciodată spontane, necizelate, directe, eruptive, ci doar elaborate. Aceasta ar fi o primă considerabilă diferențiere între ceea ce înseamnă manifestare privată și manifestare socială.

M-am mirat și eu când un cunoscut s-a arătat contrariat de insistența mea de a nu înregistra nimic din ceea ce vorbim, în schimb am spus că nu am nici o problemă să apar într-o poză nud pe coperta unei reviste cu fotografie de artă. Aș avea o foarte mare problemă dacă s-ar trezi un deștept să mă pozeze, fără știrea mea, și să difuzeze fotografia. Acest fenomen este un rapt de imagine, un abuz și este foarte răspândit.

De ce mi-ar fi rușine să apar nud, într-un context estetic? Aș fi însă ultragiată să îmi fie furate fragmente de existență inestetică. Sigur că și ceea ce este elaborat (fotografia intenționată) și ceea ce este spontan ne reprezintă, doar că avem dreptul să alegem ce arătăm publicului, care e prin definiție ostil. El este neomogen, desigur, dar nu e de perceput ca un intelocutor colectiv prietenos. Auditoriul necunoscut este, practic, privirea străinului ațintită asupra ta.  E o iluzie destul de convingătoare aceea că un dialog discret cu un om care nu e un apropiat ar avea o natură particulară. Nu. Este cât se poate de „public”, chiar dacă are loc între patru pereți, atâta timp cât e purtat între doi oameni necunoscuți. Ceea ce este ne-privat este ORICE interferență persoane de care nu suntem apropiați.

Faptul că această graniță dintre identitatea particulară și cea socială, dintre eu și personna s-a dizolvat e un semn de alienare a omului față de sine, față de o presupusă identitate -primă, proprie, intimă.  Doar atunci când devii întru totul un personaj, un pion-social, un cap-de-afiș sau ești perfect imunizat și desensibilizat la tot ce poate însemna judecată a unor străini, doar atunci nu mai resimți prăpastia dintre mediul public și cel privat. Prăpăstiile de obicei inspiră vertij.

Viața supravegheată este o tehnică de tortură. Nu mai există nicio libertate atunci când ești continuu monitorizat.  Jeremy Bantham  schițează Panopticon – o închisoare în care e totul la vedere. Chiar dacă e imposibil ca un singur gardian să țină sub observație toți deținuții simultan, ideea că, oricând, acesta poate asista la ce se întâmplă în fiecare celulă, îi induce deținutului senzația că e permanent supravegheat. Faptul de a fi sub control continuu sau, altfel spus, de a trăi într-un climat de suspiciune absolută, este o formă de teroare.

Voi introduce aici noțiunea de „drept la secret”. Omul are nevoie să fie văzut în aceeași măsură în care are nevoie să fie invizibil. Are nevoie de confesiune, dar și să păstreze anumite taine pentru sine. Mai mult, sufletul este centrul unei lumi interioare, așa cum Dumnezeu e centrul universului. Sufletul nu își poate comunica adevărul și nu se poate exprima decât prin stări care sunt, în esență intraductibile, ceea ce reușește să transmită sunt traduceri inexacte (în gesturi, cuvinte, posturi, atingeri, idei), mai degrabă alegorii ale pulsațiilor și respirației sale.

Sufletul este secret prin excelență, este nucleul unei lumi introverte, or tot ceea ce se consumă și se expune, se re-prezintă în zona de interfață dintre sine și lume, e o de-secretizare distorsionantă, o împingere spre periferie a unor conținuturi inefabile.

Raportul dintre intim și public este, într-un alt sens decât cel menționat anterior, echivalent distincției dintre adânc și suprafață, dintre inefabil și concret, dintre esență și reprezentare, dintre substanță și limbaj.

Niciodată în trecut nu a existat așa o bogată ofertă de mijloace prin care să obțină satisfacție cei pentru care imaginea contează mai mult decât realitatea celor trăite.

Trăim în distopia lui Baudrillard.

Ceea ce pornografia face din sexualitate – înghesuie totul în plan vizual – fac mediile virtuale din existență: o comprimă în imagine și în textualitate.

Viața este supusă unui proces brutal de „imagificare” și codificare. Limbajele preiau tiranic comanda asupra realităților sensibile.

„Opoziția dintre subiect și obiect s-a șters, toposul scenei sau cel al oglinzii fiind înlocuite de cele ale ecranului și rețelei. Conectați la un computer, sau, legați de un televizor prin ceea ce ironic se cheamă remote control (ironic, pentru că nu noi comandăm de la distanță ecranul, ci, de fapt acesta ne comandă pe noi, asaltîndu-ne cu mesaje subliminale), am suferit, de fapt, o a doua cădere din paradis, pierzîndu-ne dreptul la intimitate. Odată devenit imensă retea de comunicare, gigantic spațiu de „circulație, ventilație și conectare efemeră”, spațiul public atrage după sine metamorfoza celui privat. „Primul încetează de a mai fi un spectacol, celălalt încetează de a mai fi un secret,” susține Baudrillard. Cel mai mărunt gest personal poate deveni oricînd cunoscut oricui, intimitatea e pândită la tot pasul de invazia mass-media, sau de simplul voyeurism al unui administrator de rețea. Fiecare dintre noi, la rândul său, e măcinat de curiozitate să îi scormonească intimitatea celui de-alături, astfel încât universul e redus la dimensiuni liliputane, ca atare la îndemâna oricui. Această accesibilizare a lumii, Baudrillard o numește pornografie”. (Andreea Deciu)

Să zicem că am fi înconjurați de cele mai încântătoare și incitante opere de artă. Dacă e să nu mai putem vedea în ele o realitate alternativă, dacă am fi asediați, sufocați, copleșiți de ele, dacă ni s-ar lua, ca într-un pact faustic, accesul la realitate în schimbul splendorii lor, arta n-ar mai fi o evadare, ci o condamnare.

Cred că este una dintre temele fundamentale ale lumii în care trăim. Lumea reală e aglutinată de virtual și aproape în exclusivitate supravegheată.

Nu realizăm continuu că suntem supravegheați, ci doar uneori și atunci ne apucă frica.

Citiți și Glumesc (monolog de teatru), de aceeași autoare.